Demitizare

 

Mă simt foarte ofticat. Trebuia să fiu pre alte plaiuri mioritice în acest minunat week-end, dar mai bine că am stat dracu acasă; altfel, în loc să fac eu o surpriză cuiva, aş fi avut eu una de proporţii. Al doilea: urăsc frigul. De ce n-o fi şi la noi cald şi soare tot timpul, ca la California, de exemplu. Bineînţeles, cum dădu frigul, ilustrisimele mele bronşii se procopsiră cu “ceva” – aşa că watch me cough around the house all day long.

Dar să vorbim despre subiect!

Sunt convins că toată lumea cunoaşte celebrul mit despre muzeul Institutului de Medicină Legală “Mina Minovici” – mai precis o anume piesă. Neamule, stai matale aşa să-ţi povestesc eu exact cum stă treaba. Apropos, o mică precizare, pentru ăştia mai neiniţiaţi – Mina Minovici fu bărbat! Ce draci?!? Dintotdeauna aş fi putut jura că era o femeie, d’oh! Mina??? Pe de altă parte, ce dracu’ ar căuta o femeie printre atâtea cadavre?

Am avut două săptămâni de calvar de medicină legală. Singurul lucru frumos din locul ală este clădirea, care deşi nici nu se compară cu cea veche – dărâmată de Ceauşescu pe motiv că îi obstrucţiona vederea din vârful Casei Poporului, este de asemenea foarte frumoasă. Un palat enorm în care poţi să te şi pierzi – şi staţi fără grijă, sălile de autopsii sunt izolate de treaba asta. Eu am o mare slăbiciune pentru chestiile mari şi grandioase, şi chiar nu este un mecanism de compensare.

Ne-au cam amăgit puţin cu muzeul acesta; la început am crezut că vizita are loc în prima zi, şi era să mă crizez. În prima zi m-au luat dracii până am ajuns. Întrucât am făcut nişte calcule puţin greşite, îmi urc fundul în autobuzul 311, care avea un aspect chiar civilizat – surpriză. Şi tot aştept punctul de reper pe care îl ştiam eu, da’ care de fapt nu exista. Bineînţeles că foarte repede m-am pomenit în curul Bucureştilor, numai că era curul greşit. Aşa că dă-i şi întoarce-te, şi după lupte crâncene cu tot felul de epave, ţigani din/spre piaţă, vânzători/cumpărători de autoturisme din “târg”, ajunsei la faimoasa locaţie. Cum deja trecuse o oră de la momentul când trebuia să ajung, am avut rezerve în a mai intra, aşa că mă pun pe dat mesaje ca să văd dacă mai stau p-acolo sau nu. Mdea. La 10 minute după ce plec eu, se termină şi cursul. Să-mi bag unghiile adânc de tot, nu?

O să-ţi povestesc altă dată despre cele două autopsii la care am asistat.

În sfârşit, ultima zi înainte de examen… profu’ se milostiveşte de noi şi ne duce la muzeu. Mai întâi, o mică precizare – la mine în serie, sunt numai pizde (unele chiar cu două sensuri), deci să ne imaginăm ce plăcere să mergi la şcoală. Bun… deci urcăm noi la muzeu acolo, profu’ ne povestea despre istoria de la 1800 toamna, ajungem, descuie el uşa şi intrăm. Înăuntru, erau nişte vitrine p-acolo, cu tot felul de chestii – toată lumea cu ochii (şi unele cu pizda!) belite după marele exponat.

Se apucă proful şi ne povesteşte despre toate cele. O să vă dau varianta Reader’s Digest: muzeul IML e plin de tot felul de cranii de psihopaţi/criminali celebri de la 1800 toamna, de schelete de copii morţi, niscaiva arme de foc şi o mie de ştreanguri. Ah, un lucru interesant este o mumie, făcută de Mina Minovici, despre care nu se ştie foarte bine cine a fost, dar care s-a păstrat perfect până în ziua de azi.

Pe nivelul următor, trecem la chestii mai “vii”. Anume nişte piese d-astea de anatomie, dintre care nu remarcăm mare lucru: diverse organe conservate p-acolo, nişte utere cu feţi în ele, şi nişte copii malformaţi. Ceea ce era de remarcat, este colecţia impresionantă de… pizdă! Vreo 20 de himene (aşa s-o zice?) de toate felurile. Vai! Mor de fascinaţie! Başca de frig.

Spre sfârşitul măreţei plimbări, profu’ îşi aduce aminte de punctul de maxim interes. Şi ne explică – nu mai este în muzeu, întrucât a început să se “deterioreze”. Aoleu! Un asemenea obiect de patrimoniu să se deterioreze?!? Dar nu se poate. În schimb ne arată craniul celebrei puţ…, pardon, persoane. Da! Încă un ciolan între ciolane. Motivul pentru care au ăştia o mie de cranii acolo este că, la vremea respectivă se credea că trăsăturile astea antropometrice pot să determine care e criminal psihopat şi care nu. În fine, se ştie de multă vreme că genetica nu e aşa simplă, şi teoria asta e o tâmpenie; dar la 1800 toamna ce vrei? Făceau şi ei ce puteau.

Cu toate astea, nevoind proful să ne trimită acasă cu buza umflată, se oferă să ne ducă în biroul profului mare, unde măreaţa piesă se află, în vederea restaurării. Ghinion! Proful nu e, şi biroul e încuiat. Surpriza apare însă a doua zi, la examenul de practică. După ce îl conchiserăm apoteotic, îşi aduce aminte, şi mai facem o încercare.

Noroc de data asta! Intrăm. Ha! De data asta nu s-au mai bulucit toate pizdele – s-or fi ruşinat probabil. Ia să mă bulucesc eu, ce muzeu’ meu? Şi, iată, acolo într-un borcănaş, într-o bibliotecă dintr-un colţ, zăcea măreaţa “chestie”. Drace! Ce dezamăgire. Nu ştiu cum să-ţi povestesc – era o masă de… ceva, scufundată într-o apă. Nici nu-ţi dădeai seama de unde începe şi unde se termină – şi aici mă refer doar la reperele anatomice, da? Nu mai saliva pe tastatură! Acum… nu ne spuse dacă obiectul se găsea în erecţie sau nu. Mă rog, aş presupune că nu, din moment ce individul, la momentul recoltării se găsea cu un glonț în cap. Dar putea să injecteze ceva în ea s-o facă ţeapănă, nu? În fine, dacă aşa era cazul, atunci da, avea nişte dimensiuni oarecum impresionante. Numai că… după cum spuneam, nu se prea distingea cam ce anume este.

Proful ne-a sfătuit bineînţeles să nu ne facem idei greşite, şi anume că trebuie să fie cât borcanul. Cred că poate să stea liniştit – nimeni nu-şi doreşte să aibă/aibă de a face cu aşa ceva. În plus de asta, îmi pot imagina cam cât de mult putea să-l mai ajute erecţia. Deci dezamăgitor. Păi dacă e s-o luăm pe aşa… vă arăt io câteva exemplare în viaţă – se plasează cu relativă uşurinţă cam tot prin zona ceea de “interes” (sâc !?) .

Va să zică rezultă că monumentul virilităţii româneşti este o pleaşcă. Ups! În urma acestei experienţe (de)moralizatoare, pentru a ne simţi mai bine, propun să deschidem un concurs de puţe! Să-i zicem “Miss Puţa” sau să fie “Mister”? În fine, cum o fi. Dacă tot se “deteriorează” monumentul… părerea mea e că trebuie să-l înlocuim. Nu, nu, nu vă speriaţi – n-o să v-o taie! Sau în fine, depinde… dacă nimeriţi pe mâna vreunui prof d-ăsta mai “dus” (ştiţi despre ce vorbesc, nu?)… ferească Sfântu’! Uite, pentru posteritate… şi pentru fabrica de vibratoare care se va deschide în urma evenimentului respectiv, o să facem doar nişte mulaje. Mulţumit?