Ultima…

Încep să urăsc oraşul ăsta. Este un morman de decrepitudine şi de ciudăţenii. Dar în fine… sunt totuşi atâtea locuri frumoase… numai că nu le descoperă nimeni. În perioada sărbătorilor că mă enervează cel mai mult e lumea. „Please, God, make everyone die”; sau măcar să doarmă şi să nu se mai trezească decât după anul nou. I-a apucat pe toţi febra cumpărăturilor, de parcă or să mănânce în câteva zile cât n-au mâncat tot anul. Şi plus de asta, fix în perioada când chipurile ar trebui să fie mai buni şi mai îngăduitori, parcă sunt şi mai răi şi mai nerozi.

E încă întuneric afară. Nu mai ştiu cât e ceasul, şi nici nu prea mă interesează. Zilele astea timpul stă în loc. Nu văd decât luminile maşinii care aleargă grăbită spre destinaţia ei. Drumul pare o pătură lată şi dreaptă, şi neagră, pe care totul alunecă cu viteza luminii.

De fiecare dată când plec din oraş, parcă toate grijile şi toate relele dispar; parcă timpul se opreşte în loc. Pare că totul are o rezolvare. Bine, la o adică nu e nimic în neregulă – şi totuşi. Abia aştept să ajung. Locul ăsta a avut întotdeauna o semnificaţie particulară. Şi e ciudat că pe cât mi-am dorit să plec de acolo, pe atâta acum mi-ar fi greu să mă despart definitiv.

E punctul zero. Izvorul echilibrului. Căsuţa „0”. Aici pot oricând să mă întorc şi să o iau de la capăt.

Qu tot nu-mi răspunde la telefon. Poate de asta simt nevoia să „o iau de la capăt”. Cu el probabil e cam târziu pentru asta. În cele din urmă am renunţat să-l mai sun. La o adică, dacă trebuie să se întoarcă, se va întoarce singur. Mai devreme sau mai târziu va trebui să rezolvăm şi buba asta. Pe mine cel puţin, mă leagă de el nişte chestii peste care nu pot să trec cu uşurinţă.

Dar toate astea tac acum. Şi toate eşecurile se estompează miraculos aici. Doar aici. Casa se animă, ca în fiecare an. Şi ca în fiecare an, eu îmi urmez rutina. Îmi fumez ţigara pe terasă, vizitez grădinile, îmi văd animalele. Nu mă văd cu nimeni, decât dacă trebuie. În schimb, mă văd foarte des cu mine. Mă aşez la pian şi cânt. Am cam ruginit şi eu, şi bătrânul instrument. Totuşi aşa disonant cum e, îmi pune ordine în gânduri. Citesc. Aproape toată ziua. Poate e un mecanism de descărcare – toate astea pun ordine în univers din nou. Sau poate e doar momentul ăsta al Crăciunului, când toate se pun cap la cap şi se liniştesc.

Şi totul e bine. Şi toate or să treacă. Chiar şi Qu va trece – poate cea mai mare greşeală a mea; şi totuşi, singura pe care aş repeta-o, poate chiar la nesfârşit…

La anul voi privi înainte…