Zilele astea (am aflat şi eu într-un târziu) se ţinu GayFest. Mă scuzaţi că în ultima vreme nu mai mă uit la televizoare, ziarele nu le mai citesc, etc. Şi cum mi-am adus aminte că se întâmplă “ievenimentu”, iaca mă gândii să aprofundez subiectul. Aşa că am căutat câte ceva pe Google. Surpriză (ca la Andreea Marin, deh)! Mai nimic. Apar nişte articole cam penibile de pe la diverse ziare şi, bineînţeles, comentariile a zeci de mii de “creştini-homofobi-frustraţi”, etc.
Bon, deci din presă ca de obicei afli numai tâmpenii. Sunt, evident, două tipuri de articole: ori alea scrise de tot felul de frustraţi – şi ştim exact ce spun ei, ori cele scrise, probabil, de oameni care, să zicem aşa: înţeleg situaţia, etc., ei ar vrea să ajute de fapt dar parcă mai mult rău fac – adică fix la polul opus. Nici n-o să vă mai pomenesc de comentariile diverşilor “bisericoşi” care îţi scot ochii cu biblia şi cu mai eu ştiu ce. Ah, şi mai nou au început cu etica. Eu mă întreb ce treabă are etica cu sexul: adică, pula nu ştie carte, ce-i trebuie ei etică? (şi ca să vezi, spellchecker-ul din word nu ştie cuvântul “pulă”… hm, cred că trebuie să-i fac un update?).
Să vedem ce spun bolgger-ii “comunităţii”. Normal că şi aici există două extreme. Cei care spun că treaba e o porcărie, şi cei care, dimpotrivă o susţin cu ardoare. Fiecare cu argumente foarte valabile – din păcate, sau din fericire. Tind să înclin şi eu spre prima grupă. Nu e dracul aşa de negru pe cât pare.
Am cetit că obiectivele GayFest ar fi (sau mă rog, asta se vrea) să atragă atenţia asupra drepturilor comunităţii, că e un eveniment cultural şi o mişcare împotriva discriminării. Toate bune şi frumoase, chiar aşa ar şi trebui. Bineînţeles că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg.
Mulţi dintre noi spun că manifestarea e un circ. Ştiţi ceva: cam aşa e. Cine a mers la faimosul marş? Tot felul de personaje gen Naomy&Co. (e cântăreaţă în Germania dacă nu ştiaţi, inculţilor) care de fapt mai degrabă fac un mare deserviciu scopului. Pe de o parte e de înţeles că ele, divele, trebuie să fie mereu în centrul atenţiei, în luminile reflectoarelor, în fine, “în bătaia puştii”. Numai că în cazul ăsta nu prea ţine. După cum bine ştim, România e o ţară destul de înapoiată, şi nu doar în concepţii, în toate cele. După 50 de ani sub comunism, să zicem că ar fi oarecum normal. Mulţi dintre militanţii anti-gay spun că dom’le îi deranjează “exhibiţionismul”, să-i zic aşa. Într-o oarecare măsură au dreptate. La urma urmei, nu e cazul să urlăm “uitaţi-ne, existăm” – asta deja se ştie. Şi dacă vrem totuşi să urlăm, atunci hai să le arătăm ceva mişto.
Am putea, de exemplu, în loc să punem nişte coţofene vopsite să danseze pe străzi ca titirezul şi să se pupe între ele (deci cum ar veni astea sunt pe dublu-invers, nu?), să încercăm să punem nişte bărbaţi. Ştiţi ce sunt ăia? Ei, hai că vă mai aduceţi aminte… Exemplarele alea cu pulă, de exemplu, care mustesc de testosteron. Mă rog, nici aşa nu e bine, dar e mai bine decât ce avem acum. Am mai citit o idee foarte mişto, anume să iasă toţi să defileze la costum; e p-aici pe undeva, citiţi până la capăt. Au strigat toţi că “hai să le arătăm că suntem bărbaţi”. Păi haideţi.
Să nu ne înţelegem greşit. La o adică, sunt perfect ok cu travestiţii şi cu toate cele. E chiar okay. Totuşi. Mi-a spus cineva odată “sunt homosexual; îmi plac bărbaţii; punct”. Atunci de unde până unde toată fascinaţia asta pentru femei? Eu de multe ori stau şi mă întreb… ei cu cine fac sex? Probabil că sunt cei mai singuri dintre gay. N-am cunoscut mulţi, dar din cei pe care i-am cunoscut (mă rog… nu foarte bine, dar orişicum), de cele mai multe ori spectacolul ăsta trece şi dincolo de scenă. Şi atunci, ei cu cine votează?
Bon, şi clar că după asta o să-mi iau şi nişte pietre, da’ nah. Se mai întâmplă. Nu vreau să se creadă că fac vreo campanie anti-travesti sau doamne fereşte alte chestii de genul. E doar o chestie pe care n-am reuşit s-o înţeleg foarte bine, şi mi se pare puţin bizar (chiar şi pentru noi). Pe de altă parte, fiecare trebuie să fie liber să se exprime cum crede/simte, şi noi trebuie să înţelegem. Până la urmă e vorba de “live and let live”, nu-i aşa? Ah, şi să nu care cumva să-mi aud chestii de genul că aş fi frustrat sau alte alea. Adică, frustrările mele se referă la lucruri mult mai mari decât sexul. Oi fi io frustrat, da’ din cu totul alte motive.
Back to our point…
Să vorbim puţin despre marele clişeu al drepturilor comunităţii LGBT. Ai noştri o ţin sus şi tare pe asta cu căsătoria. Cârcotaşii spun că oricum la ce-ţi trebuie o bucată de hârtie care să-ţi spună că eşti cu cineva. Păi n-ai. Aşa e. Şi poate ar fi o exagerare să-i spunem căsătorie; dar ar fi perfect în regulă să le spunem “parteneriate civile”. Hai, să cădem de acord măcar aici. Ne trebuie bucata de hârtie pentru ca să fim împreună? Nu, nu trebuie. De fapt, nimănui nu-i trebuie, nici homo nici hetero. Dar ne ajută. Trăim într-o lume ordonată. Sau cel puţin aşa ar trebui. Şi parte din ordinea asta ar putea s-o reprezinte şi “a avea actele în regulă”. Se tot dau exemplele celebre cu reducerea impozitelor, cu credite, sau mai ştiu eu ce minuni. Mă rog, la o adică nici astea nu sunt rele. Eu aş zice că mai degrabă e importantă ideea de recunoaştere. Noi suntem împreună, şi dacă statul recunoaşte treaba asta, înseamnă că toată lumea statului respectiv recunoaşte acelaşi lucru. E o chestie de afirmare. Am putea să ne gândim că e un fel de coming-out social.
Chiar şi eu, la un anumit moment în viaţa mea, am cunoscut unu’ despre care am zis “da, pe ăsta l-aş aduce acasă”. În fine, să nu mai vorbim despre cum a ieşit treaba până la urmă – anume că s-a cam dus dracu’. Da’ mă rog… nu asta e important. Ce vreau să spun e că la un moment dar orişicare va întâlni pe cineva pe care să vrea “să-l ducă acasă”. Fiţuica n-o fi ea un liant, da’ e oricum o verigă din lanţ. Poate că n-ar trebui să înceapă taman cu asta. Dar poate e mai uşor să obţii asta decât să schimbi gândirea a 20 milioane de ignoranţi.
Treaba cu copiii e mult mai complicată. În România e clar că mai bine ne abţinem de la chestii de genul ăsta. Când or să fie şi în România condiţii suficient de bune pentru ca toată lumea să trăiască decent, atunci ne-am mai putea gândi. Nu văd de ce un cuplu de gay n-ar putea creşte un copil. Parcă există şi studii despre treaba asta. Şi chiar dacă, să zicem, ar exista riscul ca un astfel de copil să devină gay (ceea ce ştim foarte bine că nu se poate), nu văd unde e problema (parcă nu era nimic în neregulă să fii gay). Nu cred că în felul ăsta s-ar naşte “pepiniere” de gay. Oricum pentru un copil orfan, tot ar fi mai bine decât nimic.
Bon, deci practic la GayFest va să zică nu ne plăcu faza cu coţofenele colorate…. Bon. Să zicem că e de înţeles. Mulţi spun că nu se identifică cu imaginea asta, şi, într-adevăr, aşa e. La o adică, nici eu nu mă identific. Deci nu asta ar trebui să arătăm lumii. Pe de altă parte, ele, divele, sunt cele mai curajoase dintre noi. Ei sunt ăia care ies acolo an de an să-şi ia pietrele şi tot restul. OK, poate că e fără nici un scop. E un pas. Primii paşi sunt întotdeauna mai stângaci. Poate că ar fi timpul să încercăm să-i mai “perfecţionăm” puţin, nu?
Ei, şi acum să vorbim şi despre ceea ce ne plăcu la GayFest.
GayFest este un eveniment cultural. Treaba asta eu zic că le-a ieşit. Au făcut expoziţii de fotografii, au pus filme, au organizat discuţii. Aşa da. În loc s-o arate pe Naomy la TV, în ultimul ei concert din cea mai infectă bodegă din fundul Germaniei, sau mai ştiu eu ce dracu’ alte grozăvii, madam Solcanu de pe hacasăTV ar putea să ne arate chestii mai interesante.
Nu ştiu dacă ar avea neapărat mai mult succes la mase treburile astea culturale, dar orişicum n-ar aduce deservicii. Şi nu putem să spunem că gheişelor autohtone le-ar strica puţină cultură. Ba dimpotrivă. Ca majoritatea dintre ele au fost prea ocupate cu fututu’ când s-au plimbat prin ţări străine, şi au uitat să ia de pe-acolo alte lucruri esenţiale – de exemplu pe lângă curele D&G şi ochelari Prada şi poşetuţe de mai ştiu eu unde; ah, şi să nu uit de chiloţei – ale dracu’ descoperiră toate chiloţeii lu’ Armani. Ptiu, să nu vă deoache careva, maică.
De departe cea mai bună iniţiativă a fost cu festivalul Gay. Dar asta s-a întâmplat la Cluj. Adică ce dracu’ or avea ardelenii ăştia de ne lipseşte nouă aici? Pentru asta merită toată consideraţia. “Este un festival cultural, care promovează actul artistic şi omul. Nu facem circ şi paradă din orientarea noastră sexuală, ci ne-am propus doar să ne prezentam tuturor aţa cum suntem. Încercăm să-i facem pe oameni să înţeleagă că existăm printre ei şi că nu are relevanţă pe cine iubim”. Ar trebui să ţinem minte treaba asta.
Văzând deci că, totuşi, se poate şi altfel, io zic să ne păstrăm speranţa. Poate în final o să fie şi paradele noastre ca ălea “de dincolo”.
Deja ne-am lungit suficient cu postul ăsta, aşa că o să-i punem punct aici. Îmi pare rău că n-am putut să spun mai multe lucruri de bine. Din păcate, lucrurile bune pălesc oarecum pe lângă lucrurile… ahem, mai puţin bune. Cred că toată lumea va fi de acord dacă aş spune că mai degrabă ar fi utile mai multe evenimente din categoria “aşa da”, decât faimoasele parade de până acum. Şi dacă ar apărea asta la televizor, în loc de toate celelalte scălămbăieli, poate că s-ar mai schimba şi imaginea comunităţii gay din România.
