Am şi eu o problemă. Doar una? veţi zice. Păi mă rog… mai multe, dar asta mi-a venit pe creier fix acum la ora 7 dimineaţa. Nu ştiu de ce m-am trezit cu un chef de scris… şi cum în ultimele câteva zile nu mai am foarte mult de lucru… este taman timpul ideal.Deci iată problema mea… cred că sunt oarecum sexually-compulsive. Adică, stai să mă explic. Până acum, în toată viaţa mea, nu am întâlnit un tip cu care să nu vreau să o fac. În fine, acum să nu-ţi închipui că e chiar aşa cu oricine. Contează prima impresie; dacă după prima impresie nu mi se absolut respingător, următoarea mea întrebare este “oare cum o fi la sex?”.Ce înseamnă prima impresie? În general mă refer la fizic. N-aveţi decât să aruncaţi cu pietre, dar până la urmă asta e. Primul lucru pe care-l vezi e fizicul; nu sufletul, nu caracterul, nimic altceva. Şi chiar nu pot să trec peste asta. Poate să fie cea mai minunată persoană posibil (şi da, unii chiar au fost) – dacă nu mă atrage, n-o să fie niciodată sex. Nu pot, sau pot doar parţial.Să sintetizăm o mică poveste. Am avut destule sex-date-uri mai naşpa. Adică, să spunem că n-aş fi avut exact foarte mult chef. Dar, mergând pe principiul “dacă tot am venit până aici, ce dracu, doar n-am venit degeaba”, am făcut-o. A, şi aici ar mai fi şi înclinaţia mea spre, să zicem “bunăvoinţă”. Dat fiind că am făcut un efort (amândoi) ca să ne întâlnim, şi dat fiind că, cel puţin în ceea ce mă priveşte, chestia asta nu se va duce nicăieri, ca să nu fie chiar un fiasco total, hai măcar să ne bucurăm de câteva minute (da, din păcate pot să fie şi doar câteva minute! Tragic!) sau ore “plăcute”.
Evident că nici dracu nu-i mai sună după. Şi de câteva ori mi-a părut rău. Pe unii dintre ei chiar ar fi meritat să-i cunosc mai bine. Chit că. Dar voila’. Asta e. Nu o fac din principiu – anume că nu mai sun pe nimeni după. Mai degrabă din stânjeneală. Ce-o să-i spun? “Ştii… ne-am tras-o aşa, ca să nu fie un fiasco, da’ asta n-o să se întâmple a doua oară.” Poate respectivul chiar m-a plăcut. Asta este frustrarea mea permanentă: dacă el mă place şi eu nu? Pentru el va fi evident o dezamăgire, şi eu urăsc să fac asta oamenilor. Şi atunci aş zice că asta e cea mai bună abordare, pentru că: dacă nu se întâmplă absolut nimic – evident dezamăgire; dacă ne-o tragem, şi pe urmă îl mai şi sun, de exemplu, îi dau speranţe aiurea (nu?). Aşa, dacă e doar o dată şi tai macaroana… oricum va fi o dezamăgire, dar măcar există o compensaţie. Se îndulceşte puţin, nu?
Observ că în mod constant primul lucru la care mă gândesc e sexul. Încă nu-mi explic foarte bine de ce. Ok… eu sunt genul foarte sexualizat – mi s-a reproşat că cică “numai la asta mă gândesc”. Şi în fine… părerea mea! Dacă merge sexul, celelalte chestii poate se mai pot drege. E un fel de test eliminatoriu… adică, dacă acolo nu merge, mai are rost să continuăm?
Deşi poate nu pare, în general sunt, şi mă consider adeptul unei oarecari stabilităţi. Anume prefer orişicând o relaţie stabilă. Numai că eu sunt extrem de mofturos în domeniul acesta. Nu am nici o problemă să socializez cu oricine, pot să mi-o pun cu (aproape) oricine, dar de aici şi până la a forma o legătură autentică, o relaţie autentică, e cale lungă de tot. Şi atunci rezultă un continuu proces de “trial-and-error”. Din nefericire nici eu nu ştiu foarte exact ce vreau/caut. Mai degrabă ştiu ce nu vreau.
În spiritul acesta, aproape orice nouă “apariţie” în viaţa mea poate constitui un potenţial partener. Cum dragostea la prima vedere există doar în filme, şi rareori în realitate, atunci ce dracu’ facem? Dacă mai văd şi “semnale” ca să zic aşa, favorabile, atunci e clar – trebuie să facem ceva. Anume, să examinăm situaţia. Şi, de ce nu, să începem cu chestiile mai uşor de examinat – cum ar fi sexul. Că asta e uşor; mai greu te apuci să vorbeşti despre subiecte “existenţiale”, mai ales la prima întâlnire. Şi plus de asta, poate celălalt nu vrea nimic mai mult decât un fling, nu? Păi atunci hai să-i uşurez şi lui situaţia, şi oarecum să obţin şi eu anumite răspunsuri.
Sigur că sunt situaţiile perfecte în care totul merge de la sine. Mi s-a întâmplat de două ori. Totul a decurs atât de lin, de (relativ) firesc, încât n-a mai fost nevoie de nici un “procedeu”. Că dup-aia, am făcut ce-am făcut, mă rog, partea a doua. Ideea este că “iniţierea” a fost facilitată la maxim.
Da. Vreau un partener. Nu la modul că îmi trebuie neapărat, sau mă urc pe toţi pereţii. Dar da, ar fi frumos. Şi neavând o idee foarte clară despre cum anume trebuie să fie – cum poţi să faci un plan la treaba asta? – oricare dintre ei este eligibil (mă rog, aproape oricare). Din asta fac cât de cât un principiu – anume, sunt dispus să încerc; cu aproape oricine – bineînţeles, mai sunt şi alte chestii peste care nu pot să trec, dar subiectul în discuţie este sexul.
Deci, în concluzie… este sexul un catalizator? E bine aşa? Cum altfel? Mie nu mi se pare taman ideal, dar în fine… într-o lume mai puţin decât perfectă, mai ales a noastră… fiecare face cam ce poate. Oricum, ar fi interesant de auzit nişte păreri pe tema asta. Şi va urma şi despre celelalte “criterii”, pe care în esenţă le consider mult mai importante decât sexul. Sexul este esenţial dar nu şi suficient. Aici cred că toată lumea va fi de acord.
