Ciorba reîncălzită

… e tot acră. Şi dacă încă nu v-aţi dat seama de asta, mi-e milă de voi.
Se pare că în ultima vreme am ajuns literalmente să râcâi “fundul” butoiului, ca să zic aşa. Şi să nu cumva să credeţi că e din cauză că nu mai există burlaci eligibili în oraş, sau în lume. Slavă cerului, am trecut de faza aia. Dar cum comoditatea urlă din mine la fiecare mişcare, să zicem că încercam ceva “rapid şi eficient”. Mai bine luam un Nurofen.Treaba asta cu sexu’ cu exu’ e foarte a dracului. Mai ales când exu’ nu e chiar ex, ci doar oameni cu care ţi-ai mai tras-o ocazional. Când ajungi la sex cu exu’, it’s a lose-lose situation. Dacă a fost bine, nu poţi s-o mai faci din nou; asta dacă vrei să-ţi păstrezi respectul de sine. Dacă a fost rău… să fii sănătos – tocmai ai făcut sex cu un ex.

Eu am fost întotdeauna de principiul că dacă aruncăm “ceva” la “gunoi”, nu mai băgăm mâna înapoi, că riscăm să iasă urât. Dar ce ne facem dacă n-am aruncat treaba, ci doar, să zicem, am pierdut-o prin debara sau am pus-o la păstrare. Păi asta e ca şi cu hainele pe care nu le-ai mai îmbrăcat de ani de zile… s-ar putea să nu-ţi mai vină, s-ar putea să se fi demodat, s-ar putea să nu-ţi mai placă, sau s-ar putea să-ţi vină la fel de bine.

Ei bine, păi să vezi. Prima tentativă a fost destul de nevinovată. Prostia mea să acord prezumţia de nevinovăţie. Uite, am făcut o faptă bună, şi apoi am fost pedepsit. Nu ne-am mai văzut de luni de zile, cu excepţia unor mici discuţii pe mess. Asta cum se cheamă? Şi mă pomenesc dintr-o dată… păi să vezi că vreau să-mi iau, păi să vezi că vreau să mă sfătuieşti, păi să vezi că vin la tine şi mergem. Ei, ce atâta? My fabulous ass don’t ride the subway or the tram. Până la urmă bineînţeles că nu mai merge nimeni nicăieri. Consilierea se prelungeşte pe vreo câteva ore de vorbit aiurea, bineînţeles, eu aveam de lucru, etc. Se aprinde beculeţul… “mă, ia stai aşa… aci e vorba de alte chestii”. Aha, păi carevasăzică aşa. Frate, nu. Ştii ceva, ia mai lasă-mă. Să vrei când oi vrea eu, nu când vrei tu.

E cald, îi e somn, blah blah blah. Vrei să-ţi fac o cafea, să-ţi faci un duş, o labă? Pulă oi vedea tu când mi-oi vedea io gaura curului! În nici un caz azi. Acuma nah… cafeaua nu era o idee bună (ştii, te agită mai rău), laba… în fine, nu era o idee bună din cauza mea – nu ştiu dacă puteam să mă abţin. Ei, şi rămâne duşul, nu? Se fâţâie prin casă juma’ de oră în pula goală, etc… eu al dracu’ să fiu dacă mişc ceva. Orişicum între timp îmi trecuse agitaţia şi mă luase agitaţia că aveam un deadline pe care era foarte probabil să-l scap dacă mai continui aşa. Deci nasu’ în computer şi potoleşte-l p-ăla micu’. Zis şi făcut. În final, omu’ ori şi-a dat seama că “it’s not gonna happen”, ori chiar s-o fi plictisit, etc. Nah, din păcate mi-a părut rău după asta. Înseamnă că n-am făcut-o bine. Mă rog, las’ că s-o drege.

Capitolul doi. Păi dacă tot asta e tema săptămânii, hai să mai vedem. Mai e ceva? Dar bineînţeles. Okay, cu ăsta voi recunoaşte că a fost mai degrabă vina mea că nu l-am mai sunat. Probabil că aveam şi foarte multă treabă şi la un moment dat oi fi şi uitat. Dar să reparăm răul produs, nu? Bineînţeles că iar aveam un deadline. Dar am zis că nu-i nimic. Rezolvăm treaba şi mă întorc la lucru. Ştiu, e urât din partea mea să spun aşa ceva, da’ uneori ăsta e singurul lucru de care am nevoie. Şi să ştii că nu e suficient să te masturbezi. Aşa că scotem cămaşa nouă din dulap, şi aşa mai departe. Oricum n-o să le port prea mult, da’ nu contează. Ambalajul trebuie să fie şi el frumos. Turns out, the joke’s on me! După vreo alte câteva ore discuţii m-am plictisit eu. Fir-ar al dracu’! S-au aliniat planetele pe invers, sau ce?

 

Până aici, am zis. Aşa nu se mai poate. Aşa că sâmbătă mi-am luat prietenii şi am ieşit la un “suc”. Măcăr de la ăştia nu mă aştept la altceva după. Şi aproape că trecuse.

Da ţi-ai găsit. Capitolul unu redux. Taman când mă duceam spre casă, adică în jur de ora zece, capitolul unu revine în forţă. Că să vezi, că sunt în zonă, că nu ştiu ce…. Ei, ştiu, o caut cu lumânarea. Hai că vedem. Ajung acasă, mă fâţâi aiurea, în fine, mă aranjez câtuşi de puţin acolo. Oricum după o zi de umblat eu voiam doar să dorm.

 

Bon. Apare. Cu pretextul. Ţinând la formă, mă ocup de pretext. Doar de-aia ne-am întâlnit sâmbătă noaptea, nu? În mod normal nici nu trebuia să fiu în casă la ora aia. Dar poţi să te pui cu stelele? Se face ora trei, trecem la vizionat filme (ei, ştii tu, nu mă întreba). Filme pe care le-am vizionat deja; de mai multe ori. Se face ora patru. Şi mie mi se face somn.

 

Mie nu-mi trebuie mult, dacă mă pun în pat, adorm imediat. Şi la ora patru dimineaţa, trezit de la opt, crede-mă că nu vrei să faci altceva în pat. Ei, şi acum chiar nu ştiu cum să interpretez următoarea treabă. Când m-am trezit, nu mai era. Din partea mea, asta nu e neapărat un lucru rău. Sunt destui pe care aş vrea să nu-i mai suport după ce se termină “show-ul”. Bine, asta când se şi întâmplă show-ul. Încă nu sunt foarte sigur dacă ăsta e unul dintre ei. Okay, e drept că în afară de “cel mai bun sex pe care l-am făcut de ceva vreme”, nu este nimic.

O spun cu oarecare ruşine. Primul lucru pe care l-am făcut când m-am trezit a fost să-mi caut telefonul. Ştiu, e foarte urât să cred aşa ceva despre cineva. Dar ştii, better safe than sorry. Besides, it’s worth a lot – not just money. Acum, eu zic că era o reacţie destul de justificată. În definitiv nu cunoşti niciodată suficient o persoană, şi cu atât mai puţin pe cineva cu care ţi-ai tras-o de câteva ori.

Pe bună dreptate veţi spune că e mai rea treaba cu plecatul “pe furiş”, nu? Nu pot să bag mâna în foc că n-o fi încercat să mă trezească. Dar eu dorm foarte adânc, mai ales în patul meu. Trebuie să tragi ca lumea de bine ca să mă trezeşti. Înclin să clasific treaba asta ca un deal-breaker, dar încă mai aştept păreri.

 

Oricum, capitolul unu a mai continuat şi după acest eveniment interesant. Acuma eu aş vrea să ştiu dacă treaba a fost din cauza vreunui sentiment de culpabilitate, sau din alte motive, să le zicem mai serioase. O să vedem cum evoluează. Normal că eu am făcut pe javra. Ce pula mea?! Încă nu s-a găsit ăla să mă impresioneze într-atât.

 

Concluzia, cum spuneam e că ciorba reîncălzită tot acră e. Orişicât ai reîncălzi-o şi i-ai dat cu “gloss”. Părerea mea a fost întotdeauna că dacă se întâmplă, o să se întâmple din prima. “If at first you don’t succeed… give up, honey, it ain’t gonna happen”.Pe de altă parte, poate uneori merită încercat. Doar să ai grijă ce dracu’ faci. Şi sunt perfect de acord cu “ultima partidă de despărţire”; în cazul ăsta trebuie să ştii ce pierzi înainte de a pierde, nu?

You snooze, you lose

Ha! Şi dacă nu credeai, stai să vezi că aşa e.

În fine… acu’ dacă tot am trecut de faza în care ne plac aştia scunzi (pardon, foarte scunzi), bronzaţi (mă rog…) şi calviţionişti (ha! inventăm cuvinte, nu?), să trecem mai departe. Şi carevasăzică se făcea că…

Mă întâlneam odată cu un tip… Eh, şi de data asta nu era de net. Surpriză. Something like "met through common acquiantances". Bon, nu contează dacă altcineva l-o fi cunoscut pe net, dacă n-am fost eu ală, it don’t matter. Ei, şi mă rog… vorbim nu ştiu ce… whatever… ne stabilim să ne întâlnim. Să zicem că orişicum mi se stârnise interesul.

Vine şi ziua respectivă. Eh, acuma… după ce mergi la întâlniri o dată la o mie de ani, ar fi cazu’ să te haranjezi şi tu, nu? Mai ales că ultimele directive ale "comiţiei de agăţat" erau să fii mereu gata, că nu ştii de unde sare iepurele. Bine, hai.

În fine, vine şi punctul culminant. Acu’ în fine… primele impresii n-au fost dintre cele mai fenomenale. Da’ nah… ştii, la o adică nu mă deranjează să fiu eu ală frumosu’. Besides, mi-am adus aminte de treaba cu privitul dincolo de aparenţe. Deci să privim pre dincolo…

Eh, şi ca s-o scurtăm tot restul ostilităţilor s-au desfăşurat bine. Aşa că până la urmă n-a fost aşa de rău cu privitu’ pre dincolo. Şi după câteva zile de digerat ideea… tipul era chiar ok. Pentru că în realitate chiar era. Da, normal că mai întâi au urmat nişte lamentări; da’ fir-ar să fie ale mele nu găsesc niciodată înţelegere. Şi deci până la urmă a rămas că o să se mai întâmple şi a doua oară.

N-a zis nimeni când ar trebui să fie a doua oară asta. Şi cum în ultima vreme rareori sunt disponibil, iar atunci când sunt mă ia aşa o lene că nu m-ar scoate din casă nici cutremurul… s-a tot dilatat timpul. S-a făcut o săptămână – bine, în weekend o să fac tot posibilul să mă întâlnesc cu el. S-au făcut două – sigur nu pot acum, hai că oi vedea zilele astea. S-au făcut trei – azi mi-e aşa de lene, da’ mâine promit că-l sun. Şi tot aşa…

În fine, într-un final (cred că a trecut mai mult de o lună) când m-am gândit că ar fi cazul măcar să-i spun ceva… fac exact asta. Şi ce coincidenţă! Hai să vorbim pe mess. Păi să vezi… c-a fost şi că s-a întâmplat şi că aşa şi pe dincolo. Dar o s-o dregem tra la la la. În fine, răspunsul a fost absolut bestial: "am nişte treburi de rezolvat şi apoi trebuie să plec din ţară". Touche’! Nu poţi să te enervezi la aşa o replică. Eu unul nu m-am putut abţine să nu râd. Acu’ nah… "you snooze you lose". Bineînţeles că am băgat repede textul cu "ok, mi-a părut bine", tra la la la, "mai ţinem legătura", which I actually meant. Aşa că tot e un pas înainte. Şi mai târziu mi-am băgat unghiile prin gât, că deh… motive aveam. Ţeapă.

În definitiv nici nu ştiu dacă m-o fi plăcut atât de mult. Mai ales că l-am afumat mai rău ca pe mezelurile afumate. Şi nimeni, niciodată n-o să poată să mă facă să renunţ la ţigări. Deocamdată nici eu nu cred că pot. Deci note to self: boyfriend should be a smoker.

Şi ca o ultimă chestie, pentru subiect – dacă citeşti (şi dacă te recunoşti), nu e cazul să te superi. It’s nothing personal. De fapt mi-am meritat-o, şi până la urmă mi-a părut pentru lipsa mea de iniţiativă. Sigur, puteai să încerci şi tu ceva, nu?

Our way… my way…

Okay, poate mai degrabă "my way". Sâmbăta seara este un moment ideal pentru filofzofat, mai ales că n-am mai ieşit din casă de vreo două zile, şi nici nu mă gândesc să ies prea curând; poate când n-o să mai am ce mânca – dar frigiderul e plin! Şi mi-am făcut şi provizii de ţigări – I should be all right.

Aşa că mă gândeam. Cum ne întâlnim, cum ne placem, cum ne "combinăm" (ce urăsc cuvântul ăsta – da’ nu-mi vine altul mai potrivit). Din proprie experienţă – şi, mind you, nu este extrem de vastă, dar extrem de relevantă – parcă se întâmplă cam aşa.

Ne întâlnim pe cine ştie unde – de obicei pe net. În fine, treaba asta cu netul mi se pare foarte ingrată, şi foarte non-naturală, dar nu prea ai ce-i face. Lumea spune că în general întâlnirile pe net nu prea au sorţi de izbândă, pentru că toată lumea minte. Okay, recunosc că se poate să fi minţit şi eu de vreo câteva ori – mai ales atunci când nu aveam nici o intenţie serioasă: anume altceva decât eventual un sex, sau nici măcar atât. Bon. Ce mi-am dat eu seama e că de fapt lumea (cel puţin pe plaiurile noastre) nu minte în profile. În fine, s-ar putea să mai înflorească puţin, da’ nu chestii absolut discrepante – vorbesc despre lumea normală la cap (cât de cât). Orişicum este totuşi un mod foarte artificial, care sare peste multe interacţiuni sociale peste care nu ar trebui să se sară. Cu toate astea, poţi la fel de bine să te cunoşti prin cluburi (de exemplu), şi să fie acelaşi fiasco (that happened too).

După asta ar trebui să urmeze întâlnirea, unde probabil ar trebui să ne cunoaştem cât de cât, nu? De multe ori toate întâlnirile astea se soldează şi cu… păi, sex, ce altceva? Speaking from personal experience. Deci ai la dispoziţie câteva ore ca să vezi cât îţi place sau nu persoana de lângă tine. Şi încotro se îndreaptă discuţiile. Ei, aici, de exemplu, eu am o mare problemă. Conversaţiile care nu "pornesc" sunt un mare deal-breaker. Eu sunt în general destul de vorbăreţ – mă apuc să vorbesc despre tot felul de chestii: când am fost acolo, când am fost dincolo, când am văzut nu ştiu ce sau am făcut nu ştiu ce. De multe ori însă oamenii nu vorbesc, sau nu ştiu ce să spună, sau se simt stânjeniţi. De câteva ori am încercat să vorbesc mai puţin (greu, dar se poate, ce credeai?) – needless to say că a fost un fiasco şi mai mare (are we at a God damned funeral?!?). Deci nu am eu o problemă, ci ei.

Si să zicem că totul merge bine (yeah, that happened too). Până la urmă ajungem şi la after-date. Ori ţi-a plăcut (de respectivul) ori nu. Păi dacă nu ţi-a plăcut, poate totuşi o să-ţi placă în pat – merită încercat, nu? Adică… dacă era absolut respingător presupun că nu te mai întâlneai cu el. Dacă oricum ţi-a plăcut, de ce să nu mergem până la capăt? It’s, like, one of my biggest problems. Dacă oricum întâlnirea a fost un fiasco şi n-am nici o intenţie să mergem mai departe, măcar să nu fie chiar o seară ratată de tot, nu? Şi dacă a fost bine, păi atunci hai să fie şi mai bine.

Okay… now I’m getting to the point. Prima întrebare. Când o facem? De obicei răspunsul e: "imediat", "cât mai repede". E bine aşa? Să zicem că ţi-a plăcut respectivul, şi că ai vrea să vezi ce iese. Ne auto-sabotăm sărind imediat în pat? E clar că dacă ne placem vrem s-o şi facem, şi ştim cu toţii că la bărbaţi sexul e o chestie mult mai frivolă. În lumea de azi se denaturează oarecum relaţiile şi interacţiunile dintre oameni, dar pe de altă parte toată lumea trâmbiţează "puterea iubrii" (e între ghilimele, mi se pare cam melodramatic, da’ hai). Şi după sex, dacă unul dintre noi doar asta a vrut, evident celălalt va fi destul de frustrat; and believe you me, am fost pe ambele părţi ale baricadei – de fapt nici una dintre ipostaze nu e taman confortabilă.

Pe de altă parte, să presupunem că "totul merge bine". Şi o mai facem din nou, încă o dată şi încă o dată. Ne mai întâlnim, etc, toate bune şi frumoase. Poate că o facem de fiecare dată. Aici e al doilea punct, a doua întrebare. Ce e asta?

Hai să nu pornim cu idei preconcepute. Nu pleci de la ideea că vrei neapărat un partener. Doar că ne cunoaştem, poate din întâmplare, şi din întâmplare ne placem. Ne mai întâlnim de câteva ori… o mai facem de câteva ori, şi etc. Unde suntem? Cu siguranţă nu poţi să spui că asta e un cuplu, nu? Doar pentru că ne-am văzut şi ne-am tras-o de câteva ori. Poate că suntem fuck-buddies sau ceva de genul. Nu poţi să spui că te-ai îndrăgostit (decât dacă eşti extrem de frivol) de unu’ pe care abia l-ai cunoscut.

Sunt total împotriva conceptului de "hai să ne definim relaţia". Relaţiile dintre oameni nu sunt realţii matematice. Tot ce ţine de realţiile tale cu ceilalţi oameni este în aceeaşi măsură şi ştiinţă şi artă. Trebuie să ştii cum să te porţi cu ei fără să-i superi, sau să-i faci să simtă prost, da’ asta e în acelaşi timp şi o artă. Revenind la definitul relaţiilor – deci definiţiile n-au nici un loc aici. Întotdeauna am fost de principiul să lăsăm "universul" să lucreze – ăsta are un mecanism al lui, numai că nimeni nu are manualul de instrucţiuni.

Bon. Care vasăzică. Our way (şi prin incluziune my way) este că ne cunoaştem, ne plăcem, ne-o tragem şi mergem mai departe; sau nu. Normal că chestia asta ţine de fiecare – dar eu zic că asta e o tendinţă generală, şi chiar sunt curios am dreptate sau nu. Şi să nu te apuci să-mi povesteşti despre o dată (una singură) când ai procedat altfel – contează cum faci de obicei. Sunt foarte curios ce aveţi de spus. Sexul ne apropie sau ne depărtează (parcă am mai vorbit despre asta)? E bună tehnica asta cu "shoot first and ask questions later"? Şi, ajungând la subiectul de azi… Când devenim din "tu" şi "eu", "noi"? E mai degrabă un proces, nu cred că se întâmplă dintr-o dată, dar orişicum. În lumea noastră, aici şi acum, ce "face" un cuplu? Dacă tot suntem în temă… Când spui că te-ai îndrăgostit? Cum ştii dacă e reciproc? Şi cine o spune primul (ha! în nici un caz eu! kidding)? Merge totul de la sine, sau mai trebuie împins de la spate câteodată? Speaking from personal experience: uneori merge ca pe şine, şi e superb; dar de cele mai multe ori nu prea e chiar aşa. Cum "ajuţi" lucrurile să se aşeze şi, mai ales, când merită să faci treaba asta?