Vineri după-amiaza. Ora 3.30. Sunt aproape gata, în câteva minute mă îmbrac şi ies pe uşă. Oare am luat tot? Sigur că nu; am uitat ceva, dar acum e inutil să mă gândesc – întotdeauna trebuie să uit ceva, într-o zi o să-mi uit şi capul. În fine, mai e timp de o ultimă ţigară. Oare e bine? Examenul e luni (şi marţi) şi eu n-am învăţat încă nimic. Se aude că ar fi destul de urât… toţi au spus-o: “Va trebui să şi ştiţi. Nu contează că sunteţi anul 6″. Mă râcâie rău de tot; un monstruleţ care-şi arată capul urât exact când n-aş avea nevoie de el. Totuşi acum e prea târziu, oarecum. Am spus deja că merg – nu mai e cale de întoarece. Sigur, nu merită sacrificiul – dar Doamne ajută totul se va termina cu bine, şi o să am timp să învăţ şi pentru examen. Doar mi-am luat şi cartea după mine, nu?
Încet-încet, ţigarea arde şi dubiile se risipesc în fumul ei discret. Cinci minute mai târziu nu mai e decât o urmă discretă din ele… ca şi din ţigarea pe care tocmai am fumat-o. Aşa că iau rucsacul în spate şi am plecat; acum nu mai e cale de întoarcere. Drumul ăsta durează al dracului de mult. Ba unde pui că mai şi sună să mă frece la icre. Ce sunt eu vinovat că aşteaptă de nu ştiu câte ore? L-a pus cineva să vină aşa devreme? Şi să stea aiurea prin gări? Sincer, mă simt ca un condamnat la moarte… care se îndreaptă spre eşafod. N-aş vrea… dar acum nu mai am încotro. Zora întârzie… normal, mă aşteptam – deşi de obicei nu întârzie. Dar de asta am un presentiment – anume că mă îndrept spre un mare fiasco – şi de obicei când am eu presentimente d-astea, lumea din jurul meu se comportă ciudat. Mai rău e că de obicei am dreptate. Şi în cazurile astea, îmi doresc din tot sufletul să mă înşel – dar eu rareori mă înşel, şi în nici un caz atunci când e vorba de catastrofe. Ca să vezi, şi oamenii din metrou se poartă ciudat! Am ajuns, şi culmea, de da asta se mişcă – nu merg ca de obicei, ca oile la abator.
Îl sun. Trebuie să-l liniştesc înainte să facă infarct, nu? Am ajuns; gata; în cinci minute sunt acolo. În timp ce scara rulantă mă duce la suprafaţă, îmi sună iar în cap “nu mai e cale de întoarcere”. N-am mai fost prin gară de o mie de ani, de când mergem numai cu maşina. De exemplu nu ştiam că nu mai sunt paznici la intrarea în gară. Roiesc puţin prin incinta cu casele de bilete, şi îl văd. Nu mă opresc decât o secundă cu privirea. Vreau să văd unde dracu’ e coada cu care m-a tot frecat la icre. E o ditai coada de vreo patru-cinci persoane la fiecare casă – puteam foarte bine să ajung cu un sfert de oră înainte de plecare.
În fine, hai să vedem. Mă duc să-l salut. Evident, eu sunt tot un zâmbet. La o adică… tot caut să ne întâlnim de vreo câteva săptămâni, nu? Şi cam tot de atâta vreme mă izbesc de refuzuri mascate politicos – apreciez măcar politeţea.
“Salut. Ce faci?”
“Tu aşa mergi?”.
Ce?! “Da. E doar o mică plimbare. Eu nu am haine <<de schi>> pentru că oricum nu aş avea ce face cu ele. Şi nici n-am avut timp să trec pe acasă să caut altceva”. Am nimerit cumva în zona crepusculară? Cine dracu’ e ăsta? E Qu? Şi de ce foloseşte tonul ăsta cu mine? Acum ce se presupune că aş mai fi făcut? Bine, lasă. Ştii cum e, când ai intrat în joc trebuie să joci până la capăt, nu?
“Să nu zici nimic până nu apare asta!”
Ce?! Asta de unde a venit? Şi de ce vorbeşte aşa despre ea? Despre ea pe care o sună mai des decât pe mine, cu care, poate, s-a împrietenit mai mult decât cu mine; ea, din cauza căreia, probabil, eu m-am îndrăgostit de el fiindcă părerea ei conta cel mai mult pentru mine.
“Despre ce?”, mă fac că nu înţeleg. Doar sunt expert la asta.
“Aşa…”
Sunt cumva într-o realitate paralelă? Dacă nu, tare mi-aş dori să fiu. Şi în mod normal i-aş fi trântit o pereche de palme şi i-aş fi arătat cel mai frumos unghi al dosului meu care se îndreaptă graţios spre un loc diametral opus. Dar nu, de data asta nu pot. Mi-am jurat că n-o să mă reped la nimic, şi o să mă gândesc de două ori. Conciliant, îţi aminteşti?
Zora tot nu apare. Şi-a găsit şi asta să se ducă la cumpărături fix când trebuie să plecăm. Qu nu se poate decide dacă ne luăm bilete sau nu… dar cu toate astea trebuie să mă fâţâie pe mine vreo cinci minute. E nervos… sau mai bine spus nevrozat de ceva. Oare îl stânjenesc eu? În cazul ăsta de ce m-ar mai fi invitat? “Oricum dacă nu plecăm acum, eu nu mai plec şi gata”. “Da, şi ce mama dracu’ îmi spui mie? Doar a fost ideea ta şi eu oricum am de învăţat”. Şi totuşi vreau să mergem. Deja mi s-a creat un oarecare sentiment de anticipaţie pe treaba asta – e probabil vina fetelor; toată săptămâna mi-au cântat cântecelul ăsta. Să fiu deci conciliant. “Ai răbdare, că e încă destul de devreme, şi oricum nu e coadă”. Într-un final reuşim. Oricum nu mai era loc la primul tren, aşa că a trebuit să-l luăm pe următorul. N-aş fi crezut. Şi tot a plecat – aşa că “mă laşi?”.
Acum că sunt cu biletele în mână, chiar că nu mai e cale de întoarcere. Plus de asta… spiritul meu “mercantil” e pe fază: “dacă am plătit, apoi merg. Punct”. Şi totuşi nu mă simt perfect în regulă. Parcă e ceva în aer. Şi e o tensiune. Nu prea vorbim. Şi doar sunt în forma cea mai fermecătoare posibil. Parcă mă ia peste picior. De ce?! Bine, poate o merit – pentru lucruri care s-au întâmplat acum o mie de ani, să zicem. Bine măcar că e Zora – nu poate să fie un fiasco chiar aşa mare. Ne urcăm în tren. Ha! Aglomerat, ca de obicei, nu? N-am mai fost cu trenul de nici nu mai ştiu când. Bine, nu-i o problemă – altă dată mergeam foarte des. Nici o schimbare. Vorbesc cu Zora despre ale noastre, mai intervine şi el, şi iubitul Zorei. Oarecum nimic în neregulă.
Într-un final ajungem. E întuneric. Sinaia. Locul ăsta îmi aduce aminte de când aveam 13 – 14 ani şi mergeam cu ai mei sau mergeam în tabără. Bine, până la urmă aşa e. Vii la plimbare în aer liber. Apanajul celor mai în vârstă şi al puştilor, nu? Sau am devenit eu atât de sofisticat/fandosit că nu mai găsesc frumosul în lucrurile simple? Cu toate astea îmi pare bine că suntem amândoi aici – de fapt, nu mă interesează unde suntem – important e că e cu mine. Îmi vin în minte vorbele lui Jules: “nu puteaţi să vă întâlniţi în Bucureşti?”. Acum ce mai contează unde? Vremea nici măcar nu e atât de rece? La ce mi-ar fi trebuit să mă înfofolesc? Dar nu e nici zăpadă. Nu prea e nimic – e ca în Bucureşti. Bine, acum asta e. Drumul până la “cabană” mi se pare cam lung. Şi totuşi nu ştiu de unde mă împinge ceva din spate… mă văd foarte sprinten.
Ajungem pe strada respectivă. Plăcuţa spune: “Aosta”. Acolo voiam să-i propun să mergem de Anul Nou. Oare e un semn? Eu nu cred în coincidenţe. Pe lumea asta totul are un scop, şi o explicaţie – numai că nouă ne scapă; le aflăm mai târziu, uneori prea târziu, sau uneori chiar deloc. Ajungem într-un final la cabană. Şi ne instalăm. În fine… nu e taman ca la Hilton, dar am văzut şi mai rău. E frig. Mai stăm puţin prin cameră. Tot ostil e. Ce dracu’?!?
Să mergem deci să mâncăm. Pe stradă Zora se ţine de mână cu iubitul ei. Mă uit la ei, şi prima idee care-mi vine e “noi nu putem face asta, nici dacă am vrea”; cel puţin nu fără să atragem nişte priviri încruntate. Ha! Da. Dar ştii ce? Pe mine oricum nu mă interesează. Şi aş da orice să mă ia în braţe chiar aici, în mijlocul străzii, şi să-mi spună că-i pare bine să mă vadă. De ce nu fac chiar eu asta? Păi, eu sunt personajul negativ în toate poveştile, îţi aminteşti? Eu sunt javra insensibilă care i-a spus să se ducă dracului, printre altele, şi care n-a acceptat niciodată să fie melodramatic. Dar acum? Ştii cum se spune că în dragoste nu există mândrie? Aşa e. Mai rău e că îţi cam pierzi şi cea mai mică fărâmă de demnitate. Dar da. Îl iubesc. Şi fir-ar al dracu’ asta nu e de ieri de azi. E de nu mai ştiu când, şi Dumnezeu ştie cât oi mai fi ignorat chestia.
Merge destul de departe de mine pe stradă. Şi asta doare. Am venit aici cu gândul să regăsesc ce-am pierdut cu mult timp în urmă. Oare eram pregătit să aflu că nu mai e nimic de găsit? Trebuie să-i spun ce gândesc. Trebuie s-o fac pentru mine – poate aşa voi avea linişte. Eu ar trebui să-l iau în braţe şi să-i spun tot ce am de spus. Şi dacă nu iese aşa cum mă aştept eu? Nu pot să te iubesc dacă nu-mi răspunzi la fel.
La restaurant parcă e mai bine. Mi se pare mie, sau se mai răreşte tensiunea. Poate e de la vin, poate e mai multă lume în jur şi e mai comod aşa. Dar ar fi mai bine să fim doar noi, nu? La întoarcere e mai frig. Mult mai frig. A început să ningă, şi suflă un crivăţ de îngheaţă şi piatra. Aceeaşi poveste, tot merge departe de mine. Oricum mi-e frig, şi când eu merg repede, nu prea se ţine nimeni după mine.
Ajungem în sfârşit acasă, unde e frig în continuare. Eh, parcă aş zice că e mai bine. Mai povestim una alta… cu toate astea mă simt stingher. Şi nu ştiu de ce, doar oamenii ăştia, cel puţin Zora, fac parte din viaţa mea zilnică. Şi Qu la fel… poate nu fizic; dar sigur “spiritual”. Bineînţeles că în baie nu există calorifere. Şi ca să vezi… ţi-am spus că uitasem ceva… prosopul! Va trebui să mă descurc altfel; orişicum la cât e de frig nici nu-mi arde – aş vrea doar să mă bag în pat şi să adorm. Între timp… ne cheamă datoria, aşa că scoatem frumos cartea să citim. De-acum încolo nu ştiu ce s-a mai întâmplat – când mă apuc de citit/învăţat lumea din jurul meu încetează să mai existe.
De când am ajuns aici mă tot freacă o chestie – Qu nu mi-a arătat nici un pic de tandreţe. Parcă nu era aşa. E drept că nu sunt genul. Probabil că majoritatea celor care mă cunosc mă consideră extrem de insensibil, arogant, etc. Dar am şi eu un suflet. Toţi au. Numai că nu trebuie să ştie toată. Iar Qu e singurul de la care vreau toată melodrama asta erotică. Poate ar trebui să pun eu piciorul în prag. “Ai de gând să mă pupi şi pe mine azi?”. Sau mai bine nu.
Oare de ce e aşa? Nu cred că se jenează de Zora. Doar ea este prietena lui. Pe ea o sună mai mult decât pe mine, şi cu ea se întâlneşte mai mult decât cu mine. Fir-ar al dracu’, de ce trebuie să fie mereu aşa de greu? Şi de ce mi se întâmplă numai mie? Cred că se cheamă că sunt handicapat sentimental. Oare s-o putea drege?
Vom vedea. Nu mai încerc nimic. Trebuie să şi dormim împreună. Şi va fi ca atunci – când mai eram în pat şi cu ală care îl gâdila sub coadă – şi a început să mă pipăie în toiul nopţii, iar eu m-am făcut că nu simt nimic. Dar atât de multe s-au schimbat de atunci…
Bineînţeles că inclusiv patul e rece ca toţi dracii. Şi m-am fâţâit vreo cinci minute să mă încălzesc. Degeaba. Ne-am băgat în pat, eu fiind absolut hotărât să nu fac absolut nimic. Ei aş! N-au trecut nici cinci minute şi mă ia în braţe. Eu mă amuz cu subînţeles – întotdeauna fac aşa – e totul ca un joc, nu? Mă mângâie… îmi spune că sunt cald. Puiule, nici nu-ţi imaginezi tu! În continuare nu mă sărută. Oare ce dracu’ are? Eram amândoi înnebuniţi după sărutat. Oi fi fumat prea mult? Fumam şi atunci, ce dracu’. Ei… nu, asta nu poate rămâne aşa – să ne agităm puţin. Dar tot degeaba – şi ştii cum e: pe mine să nu mă amăgeşti prea mult, că îmi trece cheful de joacă. Nu. Aşa nu merge. Ce dracu’ e asta? Un fel de “giugiuleală”?!? Nici măcar giugiuleală nu poţi să-i spui. Nu. Nu e nimic. Şi într-un sfert de oră terminăm şarada. Mai bine să dorm – mâine ar trebui să mai citesc parcă.
Întuneric şi răcoare. E ca o celulă a conștiinței. Ştiu că nu o să pot dormi prea bine sau prea mult – nu sunt în patul meu. În continuare mă frământ. De ce oare nu spune nimic? Doar mă ia în braţe. Ce sunt eu acum? Ursuleţul de pluş? Un “placeholder”? De ce dracu’ am venit? Şi se zguduie pământul. De ce oare nu pot să-i spun nimic? Oare deja am tras concluziile? Din nou: “ce dracu’ caut eu aici?”. Vreau acasă. Se poate să mă fi înşelat? De fapt, am avut din nou dreptate – presimţeam că mă îndrept spre un mare fiasco. “Mai ai vreun dubiu acum?!?”. Mai devreme sau mai târziu toată lumea ajunge la vorba mea. Şi crezi că-mi place? Nu. Dar aşa se întâmplă.
Mi-a amorţit mâna. E dimineaţă. Deja o aud pe Zora pe dincolo făcând zgomot. Uite un lucru care nu s-a schimbat la mine în atâţia ani de zile. Tot nu pot să dorm prea mult într-un pat străin. Qu dormise cu capul pe mâna mea, de-asta amorţisem. Îl simt cu se ridică şi se duce dincolo. Mai ţii minte zguduitura de aseară? Uite alta. Tot frig e – mă întorc pe partea cealaltă şi mă bag mai bine în pătură.
Qu încearcă să mă trezească cu un “bă, trezeşte-te”. Ce?!? Poate dacă ţi-aş poci puţin moaca aia insensibilă ne-am da amândoi drumul la gură în sfârşit. Nu vreau să mă trezesc. Nu sunt aici, nu aşa. Asta nu se întâmplă – e doar un vis urât. Vreau acasă; din nou. Hai să mă eschivez. Mi-e somn şi nu mă trezesc. Zora se apucă să-i povestească ceva. Nu-mi vine să cred că se aude totul perfect. Acum îi povesteşte cum că am găsit înregistrarea pe care o făcusem cu noi doi atunci. Pe asta ce dracu’ a apucat-o să-i spună aşa ceva? Ei, dar singura lui problemă e să nu apară pe Internet. Doar de-asta făcusem treaba aia atunci, nu? Ca să vadă toată lumea cât o are el de mare!
Te-ai simţit vreodată ca un animal încolţit? Aşa mă simt eu acum – şi n-am nici o şansă de scăpare. Destul. Şarada asta trebuie să se oprească aici. Acum se zguduie pământul – la dracu, se cam prăbuşeşte totul prin jur. Nu pot să dau ochii cu nici unul dintre ei acum. Aş putea să spun sau să fac lucruri pe care să le regret mai târziu; negreşit voi face asta oricum. Latru două vorbe spre Qu cum că să meargă fără mine, şi într-un final pleacă. Trebuie să mă gândesc. Dacă mă calmez pot să mă duc după ei orişicum.
Mă ridic imediat. Fir-ar ce frig e. Unde mi-am pus hainele? Surprinzător sunt foarte odihnit. Sau poate doar mi-e mintea în alertă. Unde bei o cafea în coşmelia asta? Nu ştiu unde, dar îţi spun că o să bei un pliculeţ de nescafe dintr-un pahar de plastic, făcut cu apă fierbinte de la baie – şi bineînţeles fără zahăr. Am o singură chestie în cap – trebuie să plec de aici cât mai repede. Şi trebuie să rumeg bine la treaba asta. E o zi superbă afară – parcă arde mai tare soarele. E un semn? Mă învârt aiurea prin cameră, şi încă nu ştiu nimic. Jules.
“Ce faci?”
“În casă. Mai bine zi ce faci tu?”, îmi răspunde.
“Eh… în fine… nu. Vin acasă.”
“Ce? Da’ ce dracu’ aţi făcut? V-aţi certat?”
“Nu. Nu chiar. Nu ştiu. N-a fost bine. Îţi povestesc acasă. Trebuie să plec de aici. Mai bine spune-mi când am primul tren înapoi.”
“Ai unul la 10.30. Îl mai prinzi?”
“Nu ştiu. Nu cred. Următorul când e?”
“La unu. Eşti sigur că nu ajungi? Mai ai jumătate de oră… dacă te grăbeşti poate ajungi. E departe chestia aia?”
“Nu, parcă nu e foarte departe. Dar nu. Vreau să mă gândesc bine. Nu ştiu. Nu ştiu ce să fac. Dar trebuie să plec de aici. Te mai sun pe urmă şi îţi spun. Trebuie să mă gândesc ce dracu’ fac.”
Ce fac? Ce dracu’ pot să fac? Mi-e teamă că aş putea să-i spun lucruri pe care să le regret mai apoi. Doar s-a mai întâmplat. Nu vreau să-l văd, deocamdată – ştiu cum îmi sare mie ţandăra din tot felul de nimicuri. Dacă nu-mi spune ce vreau să aud, s-ar putea să mă apuce dracii oricum. Nu văd altă soluţie. În momentul ăsta, fuga pare cea mai bună soluţie. Poate că uneori e mai bine să eviţi confruntarea – cel puţin până ai mintea suficient de lucidă ca să poţi judeca bine. Unele lucruri e mai bine să nu le spui atunci când îţi vin în minte prima dată.
Sunt într-o poziţie foarte ingrată. Oricum între noi n-ar putea niciodată să fie ceva – el e tot timpul plecat, şi eu nu sunt genul “prinţesei din turn” care stă să aştepte prinţul până la nemurirea sufletului. Deşi el e poate singurul pe care l-am iubit (sau în fine, să spunem chiar la timpul prezent). Vreau mai degrabă un fel de resemnare – vreau să aud cu gura lui că ţine la mine, poate chiar că mă iubeşte, că undeva, cândva într-o altă viaţă lucrurile ar fi fost altfel. Şi dacă nu-mi spune asta? Sau o spune pentru că se simte obligat? Hm… oare chiar ar face aşa ceva? Ei, şi asta ar arăta că îi pasă.
Am să-i trimit un SMS Zorei, doar atunci când sunt sigur că e prea târziu să mai poată să mă oprească. Şi le las cheia sub uşă sau pe undeva. Oare avem covor la intrare? Se pare că e o chestie. Bun. Mai este jumătate de oră, deci aş putea să şi plec. Îmi strâng repede lucrurile împrăştiate prin cameră, aşez chiar şi patul. Nu ştiu de ce nu simt un regret prea mare în timpul ăsta. O ultimă examinare a camerei; am plecat. Şi totuşi nu e chiar aşa de simplu. Ei, ştiam; oricum m-am codit de zece ori până s-o fac. Acum încă mai este cale de întoarcere, dar nu o mai consider. Dau să las cheia sub covor, dar surpriză: e aşa de bine prins de podea că nu se poate dezlipi. Oare se încearcă a mi se spune că greşesc? Coincidenţă! Pot să las cheia şi la “concierge”. Cu atitudinea cea mai îngrijorată/anxioasă/panicoasă pe care o pot mima îi spun că trebuie neapărat să mă întorc în Bucureşti.
Şi am plecat. Coborând strada abruptă, parcă mă simt mai uşurat. Ieşise şi soarele – şi acum chiar e destul de puternic. Fărâma de zăpadă de aseară nici n-o să mai existe în câteva ore. Şi în câteva ore voi fi şi eu acasă. Se pare că m-am resemnat. E destul de multă lume prin orăşelul ăsta – parcă îmi aminteşte de locul unde am crescut, şi de cum plecam întotdeauna cu un zâmbet discret pe faţă, un fel de părere de rău amestecată cu anticipaţia întoarcerii la “bârlog”. Ajung în cinci minute – asta s-ar putea să fie o problemă. E totuşi destul de frig şi nu mă încântă să stau prea mult prin geruri.
La bilete nu e nimeni. Doar suntem în România, nu? “Divina intervenţie” vrea să-mi spună ceva din nou? Doar ştie că sunt destul de căpos – ar fi cazul să-mi arunce o chestie mai “in your face” decât asta. Oricum până la urmă tot apare cineva. Mă uit pe bilet şi oftez – acum nu mai e cale de întoarcere. Încă jumătate de oră şi gata. Ies afară şi mă mai uit o dată în jur. Bate soarele fix înspre mine, în sfârşit un lucru bun – n-am chef să deger p-aici. Cred că acum pot să-i trimit Zorei mesajul; nu ar putea să facă niciunul dintre ei ceva să mă împiedice. Zece minute mai târziu, se anunţă că trenul are întârziere 40 de minute. Ha! La asta chiar nu te aşteptai, nu? Singura mea temere este să nu vină Qu după mine – în primul rând că nu vreau să-l văd acum, şi în al doilea rând că ar putea să mă oprească. Totuşi, parcă aş vrea să se întâmple asta: aşa aş înţelege că îi pasă. Dar vocea raţiunii (sau dimpotrivă a lipsei crase de raţiune) spune că trebuie să mergem înainte.
Deocamdată nu se întâmplă nimic. Între timp sună telefonul; e Zora, dar nu răspund bineînţeles. N-am auzit. În definitiv, ce mi-ar putea spune? De fapt, nici nu trebuia să sune ea – ea n-are nici un amestec în treaba asta. I-am spus ei că plec, pentru că, după cum s-au petrecut lucrurile până acum, mai degrabă am venit cu ei doi decât cu Qu. Şi iată o altă sursă de frustrare. Putea să-mi spună el “vino”, nu să-mi “transmită”. Poate că întârzierea trenului a fost ultima şansă de a nu face o greşeală – mai “in your face” decât atât, ce vrei? Dar ştii cum sunt eu, că uneori nu văd/refuz să văd pădurea de copaci. Desfac pachetul de ţigări, şi pe bileţelul dinăuntru scrie “mai mult”. E cu semnul întrebării sau cu semnul exclamării? Vrea să-mi spună “ce vrei mai mult?” sau “meriţi mai mult” ?
Am stat mai bine de o oră în frig. Când a ajuns în sfârşit trenul, deja nu mai puteam să-mi stăpânesc frisoanele. Bine măcar că înăuntru e cald, şi că e destul de liber. Mă aşez şi pleacă. În două ore sunt acasă. Mai deschid cartea, încercând să mai citesc ceva, dar nu mă pot concentra. Mă joc, mă uit pe geam, mă gândesc. Şi timpul trece destul de repede, până la urmă. Mă sună Mina să vadă ce mai facem.
“Ce faci? Te-ai «preafericit »?”, spune râzând.
“Păi, nu chiar. Nu. N-a fost deloc cum mă aşteptam. Ştii, am fugit. Sunt în tren spre Bucureşti.”
În fine, ajung înapoi în Bucureşti. Şi aici e frumos afară, şi forfoteala molcomă a oamenilor dintr-o sâmbătă după-amiază mă linişteşte oarecum. Sau poate sunt doar amorţit de frig, şi frigul mi-a amorţit până şi simţurile. Nici nu-mi dau seama bine ce s-a întâmplat. Va trebui să mă gândesc la asta mai încolo. Acum am nevoie de o baie fierbinte, şi de un somn lung.
E ora trei şi jumătate. Douăzeci şi patru de ore. Douăzeci şi patru de ore şi m-am întors de unde am plecat. Asta o vrea să spună că mă învârt în cercuri? De ani de zile…
