Ultima zi a anului… Ştii, de câţiva ani încoace e mai deosebită. E practic ziua când l-am cunoscut pe Qu – mai mult, e ziua lui de naştere. Asta întotdeauna aduce regretele alea de care nu scapi niciodată. Poate că ăsta trebuie să fie singurul meu regret în viaţă; singura chestie pe care aş fi putut s-o fac altfel şi n-am făcut-o. Asta, şi să mă fac artist. Dar în schimb m-am făcut medic – şi e o artă şi mai complicată.
În ultima vreme toată lumea mă întreabă ce-mi doresc. Şi nu ştiu să le răspund. Sau cel puţin nu-mi doresc nimic din ce-mi pot oferi alţii – poate cu o excepţie. Nu-mi trebuie o anume ocazie să-mi doresc ceva. La o adică, întotdeauna am avut tot ce mi-am dorit. Chiar şi atunci când vremurile nu erau atât de roz. Am avut o viaţă privilegiată, şi asta numai datorită alor mei – şi mai degrabă pentru ei aş vrea unele lucruri. De exemplu aş vrea să le pot spune adevărul – asta ar fi poate una dintre cele mai mari realizări, nu?
Anul ăsta mi s-a dovedit din nou că "cineva acolo sus mă iubeşte" – anume cu un anumit examen pe care nu l-am dat anul trecut. Altfel, probabil că a fost mai bine decât anul trecut, şi mai bine decât cel dinaintea lui. Deci tot înainte. Şi o să-mi doresc să am minte, să înţeleg tot ce mi se întâmplă, şi de ce, şi mai ales ce trebuie să fac eu.
Eh… sentimental suntem cam varză. Da’ acum e momentul, nu? Uneori mă resemnez cu ideea că aş putea fi singur toată viaţa – sau doar cu "iubiţi" pasageri. Şi ce dacă? Dar de cele mai multe ori îmi rămâne ideea că toate vin la timpul lor. Aşa că să facă bine şi să vină. La o adică, niciodată n-am disperat din cauza asta.
Îi doresc lui Qu să fie fericit. Aş fi vrut să fie fericit cu mine, dar încep să accept uşor-uşor că poate lui i-a trecut, poate că niciodată n-a simţit nimic pentru mine, poate că eu am stricat totul iremediabil. Povestea asta trebuie să se termine cumva. Eu, şi poate şi el, trebuie să merg mai departe. Nu m-aş putea obişnui cu ideea de a nu-l mai vedea niciodată; pe de altă parte timpul te obişnuieşte cu orice. Nu vreau asta, dar vreau să pot să mă uit la el fără să doară; vreau să mă uit la el, la noi, şi să-l văd cum e acum, cum suntem acum, nu un clişeu de acum o sută de ani. Poate sună egoist, nedrept, şi ştiu că sunt, dar vreau să-i pară şi lui rău pentru noi, măcar o frântură din cât îmi pare mie. Vreau să văd o lacrimă, să aud un suspin, şi după asta oi avea şi eu linişte.
E un moment de trecere. Capul sus, privirea înainte, şi treci podul. N-am plâns niciodată pentru niciunul dintre ei. Dar pentru Qu îmi scapă o lacrimă. O picătură mică, se usucă imediat şi dispare. Şi ultimul suspin adânc pentru el, pentru noi.
Se deschide o poartă. Spre multe alte începuturi, şi poate chiar spre cineva [...]
