Me and the City

Fir-ar. E patru dimineaţa şi nu pot să dorm. Iar. Ar trebui să lucrez, dar nici de asta nu-mi arde. Plus că mă cam doare capul – cred că e din cauză că am schimbat ţigările. Se pare că ţigările pe care le fumez eu or să fie scoase de pe piaţă. Nah băga-mi-aş. Uite aşa or să mă facă ăştia să mă las de fumat. Şi nu vreau. Îmi place.

Ei bine, şi fiindcă nu pot să dorm începui să gândesc. Asta e întotdeauna un semn rău. Ah, uitam o chestie super tare. Mi-am tras de pe net serialul “Sex and the City”. Poate o să vi se pară gay da’ mi se pare absolut bestial. Bon, şi legătura cu subiectul nostru era că eu mă simt mereu Carrie; deşi aş vrea să fiu Samantha.

So yeah, I’m the gay (and male) version of Carrie. Versiunea când fuma. Treaba asta cu fumatul are un fel de farmec – mai ales când majoritatea celor din jur nu fumează. Deci ca ea – vaguely attractive, dar foarte chic atunci când fac un efort (nu prea des, că strică). Puţin nevrotic (ok, poate puţin mai mult) dar orişicum într-un mod fermecător. Mereu dezamăgit sentimental, dar perseverent. Oarecum urmărit de fantomele trecutului (poate mai puţin acum) – în fine, în cazul meu Mr. Big was “big” pentru alte motive, dar hey. Cred că am chiar şi gaşca, deşi nu ştiu cine ar fi în rolul cui. But, back to me, I even have the designer outfits (some, not all, obviously). And I love to sit in bed and write, and smoke, and… well… you know – the other stuff we do in bed… like sleep.

 

Sub microscop

În ciuda aparenţelor, zici? Păi e cam greu… în principiu aparenţa e cam la fel cu esenţa. Sau, cel puţin, m-am educat să fiu aşa cum aş vrea să fiu. Şi totuşi, trebuie să fie ceva.

Deşi sunt unii care ar fi gata să vă jure că nu e aşa, I do have a heart. Şi adesea mă afectează, poate chiar mai mult decât ar trebui, diverse chestii. Spre norocul meu, îmi trece repede.

Ştiu că par inaccesbil. Şi da, nasul meu e mereu cu juma’ de metru mai sus decât al celorlalţi. Asta nu e decât din cauză că sunt mai înalt, probabil. De fapt, acord orişicui “the benefit of the doubt”. Şi răspund oricui mă întreabă ceva. Acum sigur, în funcţie de ce-mi spui, vei primi un răspuns pe măsură.

Citat: “băiat frumos… tânăr… destul de inteligent… şi singur. contradicţie”. Da, okay. Sunt single; şi dacă stau bine să mă gândesc, a fost o singură dată când am avut o realţie propriu-zisă, ca să zic aşa. Şi aia a fost mai degrabă un accident; şi nici măcar nu-mi plăcea foarte mult de el. Cu toate astea, singur nu m-am simţit niciodată. Poate de-asta nici n-am alergat prea mult după relaţii.

Că tot veni vorba, dacă ne este permis. Ce mă enervează (cu majuscule) aştia pe net care chipurile caută “amici”. Adică să fim serioşi. E destul de clar că toţi caută doar să se fută, nu? One way or the other. Sau or vrea să spună fuck-buddies, şi n-am îneţeles eu bine?

Uneori par un monument de imaturitate. De multe ori şi sunt. Dar minte mea e mult înainte. Şi când e de ales, I usually do it with the head on my shoulders. Eh, mai puţin într-un anumit departament. Acolo întotdeauna e mai greu să-ţi dai seama.

A, şi o ultimă chestie. Exact în zilele când arăt cel mai bine, am cei mai mulţi draci. E un mecanism de compensare.

Pas…

Ultima zi a anului… Ştii, de câţiva ani încoace e mai deosebită. E practic ziua când l-am cunoscut pe Qu – mai mult, e ziua lui de naştere. Asta întotdeauna aduce regretele alea de care nu scapi niciodată. Poate că ăsta trebuie să fie singurul meu regret în viaţă; singura chestie pe care aş fi putut s-o fac altfel şi n-am făcut-o. Asta, şi să mă fac artist. Dar în schimb m-am făcut medic – şi e o artă şi mai complicată.

În ultima vreme toată lumea mă întreabă ce-mi doresc. Şi nu ştiu să le răspund. Sau cel puţin nu-mi doresc nimic din ce-mi pot oferi alţii – poate cu o excepţie. Nu-mi trebuie o anume ocazie să-mi doresc ceva. La o adică, întotdeauna am avut tot ce mi-am dorit. Chiar şi atunci când vremurile nu erau atât de roz. Am avut o viaţă privilegiată, şi asta numai datorită alor mei – şi mai degrabă pentru ei aş vrea unele lucruri. De exemplu aş vrea să le pot spune adevărul – asta ar fi poate una dintre cele mai mari realizări, nu?

Anul ăsta mi s-a dovedit din nou că "cineva acolo sus mă iubeşte" – anume cu un anumit examen pe care nu l-am dat anul trecut. Altfel, probabil că a fost mai bine decât anul trecut, şi mai bine decât cel dinaintea lui. Deci tot înainte. Şi o să-mi doresc să am minte, să înţeleg tot ce mi se întâmplă, şi de ce, şi mai ales ce trebuie să fac eu.

Eh… sentimental suntem cam varză. Da’ acum e momentul, nu? Uneori mă resemnez cu ideea că aş putea fi singur toată viaţa – sau doar cu "iubiţi" pasageri. Şi ce dacă? Dar de cele mai multe ori îmi rămâne ideea că toate vin la timpul lor. Aşa că să facă bine şi să vină. La o adică, niciodată n-am disperat din cauza asta.

Îi doresc lui Qu să fie fericit. Aş fi vrut să fie fericit cu mine, dar încep să accept uşor-uşor că poate lui i-a trecut, poate că niciodată n-a simţit nimic pentru mine, poate că eu am stricat totul iremediabil. Povestea asta trebuie să se termine cumva. Eu, şi poate şi el, trebuie să merg mai departe. Nu m-aş putea obişnui cu ideea de a nu-l mai vedea niciodată; pe de altă parte timpul te obişnuieşte cu orice. Nu vreau asta, dar vreau să pot să mă uit la el fără să doară; vreau să mă uit la el, la noi, şi să-l văd cum e acum, cum suntem acum, nu un clişeu de acum o sută de ani. Poate sună egoist, nedrept, şi ştiu că sunt, dar vreau să-i pară şi lui rău pentru noi, măcar o frântură din cât îmi pare mie. Vreau să văd o lacrimă, să aud un suspin, şi după asta oi avea şi eu linişte.

E un moment de trecere. Capul sus, privirea înainte, şi treci podul. N-am plâns niciodată pentru niciunul dintre ei. Dar pentru Qu îmi scapă o lacrimă. O picătură mică, se usucă imediat şi dispare. Şi ultimul suspin adânc pentru el, pentru noi.

Se deschide o poartă. Spre multe alte începuturi, şi poate chiar spre cineva [...]