E a doua restanţă… că tot sunt la modă ale dracu’… şi în continuare mai am una mică în altă parte :p.
Tot leapşa de la acelaşi Teo. De data asta era vorba despre ce expresii româneşti îţi plac, şi care este ora preferată din zi. Bon.
Numărul unu. Limba română este absolut fascinantă, deoarece este foarte eclectică, şi de asemenea pentru că găseşte 1000 de cuvinte (mă rog, le inventează diverse persoane “savante”) pentru a spune acelaşi lucru. Nu ştiu dacă să-i spunem erudiţie, sau pur şi simplu o dorinţă perversă de a băga lumea în ceaţă. Acum, ce expresii româneşti îmi plac… hmm.. greu de spus.
Dar o să-ţi spun ceva. Eu vorbesc vreo cinci limbi străine (străine – fără română), dintre care trei la modul excepţional de bine (şi au zis-o alţii, da? Să nu-mi ziceţi că mă laud! Am dovada!). Ei bine, nici una dintre ele nu are înjurături ca alea româneşti! LOL. Se pare că românii au o afinitate deosebită pentru domeniul ăsta. Adică… nici un “fuck you”, sau ” va t’en faire enculer” (sau cum ii zic ei), sau “vaffanculo” sau altele pe care nu le mai ţin minte nu se compară cu un “băga-mi-aş” sănătos. LOL. De asemenea, în limba română înjurăturile cuprind cam tot neamul… eventual şi pe ramuri – alţii n-au d-astea; eu nu le-am găsit… şi nici dacă încerci să le traduci nu sună bine – deci prin urmare nu există.
Numărul doi. Ora mea preferată este dimineaţa, când “se îngână ziua cu noaptea”, fix când începe să răsară soarele, şi numai vara – când e cald şi senin. Atunci când mă trezesc în timp ce toţi dorm, îmi fac cea mai bună cafea (adică făcută de mine, la mine acasă… în locul pe care îl voi numi mereu “acasă”) şi ies pe terasa de la etaj să-mi fumez ţigara. Şi de acolo pot să văd grădina care e ca un ocean verde, adormită, mângâiată de vânt. Aud cocoşii care deja au început să urle de vreo două ore… aud toate păsările din copaci care încep să cânte “fiecare pe limba ei”; şi mai aud porumbeii din pod – pe care nu i-a alungat nimeni de mai bine de douăzeci de ani, şi de douăzeci de ani aud gânguritul lor în fiecare dimineaţă când intru în bucătărie. Şi toate astea îmi spun că acolo e “acasă”, poate pentru că îmi aduc aminte de prima dimineaţă petrecută aşa – atunci când mi-am dat seama că “totul va fi bine”; indiferent ce s-ar întâmpla…
