Perpetual dream

Intrări adăugate cu taguri conform ‘reflecţii’

No Sex Generation

februarie 10, 2008 · 4 Comentarii

Am citit un articol foarte interesant într-o revistă italienească. Vorbeşte despre un fenomen pe care încep să îl observ şi pe la noi. Chiar mai mult decât ar fi normal/corect. Să avem pardon pentru lipsa de idei din ultima vreme. Asta e o traducere, dar mi se pare extrem de valabilă şi aplicabilă şi pentru comunitatea noastră.

Tineri aparent inexperimentaţi, cărora nu le plac abordările vădit sexuale. Cel puţin nu în public. În privat însă… Ex-prostituatul nostru ne dezvăluie cum a reuşit să-i păcălească.

Odată trecut de treizeci de ani, îţi vezi ridurile în oglindă şi recunoşti că au farmecul lor. Laşi deoparte dubiile, amantul acela ocazional pe care l-ai întâlnit pe stradă după zece ani şi de care cu greu ţi-ai adus aminte, şi te hotărăşti că eşti încă foarte tânăr, dar cu un sac de experienţă în plus.  Când însă, după mult timp, te întorci în club, te vezi în faţa unor băieţei pe care nu i-ai mai văzut niciodată şi care, pe vremea când mergeai tu ca să te faci că dansezi, aveau (cel mult) zece ani. Mulţi dintre ei te văd ca pe un om trecut prin viaţă, dacă nu chiar "bătrân". Ceea ce nu înseamnă că nu ar vrea să ţi-o sugă şi să se pune în poziţiile cele mai pitoreşti; doar că preferă un enervant traseu romantic: nu le plac, mai ales în public, abordările vădit sexuale.

Ei ignoră luptele susţinure de generaţiile dinainte pentru a cucei spaţiile fără a fi masacraţi de poliţie sau de nazişti. Găsesc totul de-a gata. Au prietene, şi chiar prieteni hetero care îi acceptă, fraţi mai mari care îi protejează, deseori şi taţi cu vederi deschise şi mame care le pun prezervative în buzunare (în fond, e chic să vorbeşti la coafor despre fiul gay şi eviţi să ai noră insuportabilă).

De aceea, în lipsa obstacolelor, mulţi băieţi încep să le creeze de unii singuri. Se încăpăţânează să sufere cu stoicism căutând o relaţie, ba mai mult "acea relaţie", acel raport limpede şi total cu un partener capabil să-i fută repetat şi cu sălbăticie până când pasiunea se va fi domolit, lăsându-i ca pe mama lui Hamlet, terminaţi câteva zile înainte de a relua vânătoarea.

Acest fals romantism ostentativ şi ipocrit te înnebuneşte şi în club şi pe chat, hoarde de copilaşi care pretind să te înveţe să trăieşti, şi care ai nevoie de sute de citate siropoase ca să-şi dea jos chiloţii. Într-o contradicţie continuă cu creea ce cred, şi monştii care sunt în realitate, îşi pun o fotografie la braţul unei amice şterse cu aproximaţie, sau una de când erau copii sau, şi mai rău, vreun peisaj anonim sau chiar un desen animat. Sub imaginea iritantă scriu lucruri de genul "no sex please". Cu câţi dintre ei mi-am tras-o!

Aceeaşi definiţie pe care le-o dau lor, am furat-o identic de la unul cu care nu am avut nici o altă experienţă în afara penetrării, care nu m-a sunat niciodată să mergem la film, să bem ceva, sau să ieşim la o plimbare (chestii de gheişe din alte vremuri…).

Important este să nu cedezi tentaţiei de arăta contradicţiile. În fond, aceşti copilaşi No Sex, curioasă alternativă la gay-ii No Global, vor doar să fie loviţi la sânge de unul care se preface că nu caută sex, dar este prins de farmecul lor. Vor să fie o excepţie pentru noi, cum şi noi ar trebui să fim una pentru ei.

Aşa că, dacă îl întrebi pe unul, pe chat, ce caută şi îţi răspunde că nu caută sex, încearcă să eviţi să-i arăţi că n-ai întrebat ce nu caută şi, dimpotrivă, fă-i jocul, anume fă-l să creadă că este ceea ce crede că este sau, mai degrabă, că este ceea crede că te face pe tine să crezi că este. Clar, nu?

Trebuie să spui "nici eu nu caut sex, ba chiar mă bucur că e cineva care nu pune aceleaşi întrebări". După care treci la aceleaşi întrebări (cum eşti, din ce zonă, ce-ţi place, etc) dar cu menţiunea, te rog frumos, să nu înţelegem greşit: vrei doar să-ţi dai seama cu cine vorbeşti, pentru a da un chip (şi un corp) romanticului necunoscut care ţi-ar putea transforma viaţa într-un pat de trandafiri fără ţepi.

Patul, ultima avertizare, va trebui să apară discret. Pentru a evita giugiuleli incomode în parcuri sau în maşini, lucruri pentru care cu anii ţi-ai pierdut îndemânarea, trebuie să aduci mica nimfă acasă şi s-o îndrepţi cu naturaleţe spre saltea. Corpurile trebuie să se apropie aproape din întâmplare, atingându-se cu duioşia şi severitatea paternă, fără nimic sexual: trebuie doar să bagi ştecherul în priză, restul o să vină de la sine.

Sfatul ăsta este pentru cei de-o vârstă cu mine. Cât pentru tinerii care vor să evite să piardă timpul cu melodrame inutile, pot doar să recomand să încerce cu cei de treizeci de ani: nu sunt deloc bătrâni şi sunt mult mai pricepuţi în pat decât cei de vârsta lor.

Ei, şi dacă ai avut răbdare să citeşti până aici, urmează analiza pe text. Subsemnatul, care, în caz că nu ţi-ai dat seama, le ştie pe toate şi este destul de blazat întrucât nimic nu-l mai impresionează (nu pentru prea mult timp orişicum), va da o nouă lecţie de viaţă. Foarte important, aşa că să fim atenţi la tablă, da?

Din fericire (sau nefericire) pentru mine, sunt undeva pe la mijloc. Nu mai am nici douăzeci de ani (şi vremurile alea par aşa departe acum), dar n-am nici treizeci. N-am fost niciodată genul care să pună mare preţ pe vârstă, şi dacă stau să mă gândesc mai bine, mai degrabă în plus decât în minus; de fapt, dacă stau şi mă gândesc şi mai bine, toţi prietenii mei erau mai mari decât mine – cu vreo câţiva ani doar, dar orişicum mai mari. Ştii, e vorba aia cu "ce faci? îl iei să-l creşti?".

Revenind la subiectul de bază. Într-adevăr abundă şi la noi lumea de astfel de personaje. Şi dacă nu mă credeţi intraţi pe romeo şi convingeţi-vă. De multe ori m-am întrebat dacă nu cumva mulţi dintre ei mint la treaba asta; am zis că o dată o să încerc şi eu să mă fac mai tânăr, încă mă ajută fizicul. A, şi ce să mai zic de ăia care scriu în "ingleză", chestii de genul "i em serios boi hu luk for releşionşip". Hai, că pe ăştia sigur îi ştii. Dar ei sunt un alt capitol. Eu am zis întotdeauna: domne, dacă nu ştii limba ca lumea, taci dracului din gură! Că eu când aud pe câte unul încercând să vorbească engelză şi ieşindu-i un "anglo-romanian" cu mulţi decibeli în plus mă tăvălesc pe jos de râs.

Subliniasem articolul ăsta vrând să arăt mai degrabă discrepanţa dintre cum sunt văzute lucrurile de către oameni, şi cum ar trebui să fie ele de fapt. Mi se pare corect ca fiecare să-şi dorească o relaţie; oricând, la orice vârstă. În fond face parte din natura noastră. Însă mi se pare de asemenea corect să ai o experienţă de viaţă. Nu mai trăim ca acum 100 de ani. Fiecare ar trebui să ştie ce înseamnă sexul, ce înseamnă o relaţie, ce înseamnă un partener. Melodrama asta cu aşteptatul lui Făt-Frumos e foarte demodată, şi nici nu-şi prea mai are locul în ziua de azi.

Apoi, fuga asta după relaţii e oarecum desuetă. Cineva spunea pe un alt blog, nu mai ţin minte unde, că toţi sunt parcă abia ieşiţi de nu ştiu unde, şi primul pe care-l apucă, pe ăla or să şi-l facă Făt-Frumos. E cam ca în povestea cu fata mare la măritat, nu? Ca să poţi să iei o decizie ar trebui să cunoşti mai întâi cum stau lucrurile, nu? Până la urmă, ăsta e decursul normal al vieţii.

Şi despre partea cu vârsta. Cum am zis, niciodată n-am pus prea mare preţ pe treaba asta. Acum, din nefericire nu e mai puţin adevărat că pe meleaguri mioritice, masculul seamănă foarte mult cu porcul. Pe măsură ce creşte, îl îngraşi bine, ca să ajungi să-l tai la un moment dat. Ideea fiind că ai noştri nu prea se îngrijesc. Okay, când eşti tânăr, ai tinereţea. După un timp trebuie să începi să mai compensezi, defectele naturii, nu? Tot respectul pentru cei care fac treaba asta. E drept că acum o sută de ani nu exista aşa ceva – trebuia să fie ceva mai frumos decât dracul, nu? Dar vremurile se mai schimbă. Şi am observat că încetul cu încetul se schimbă şi la noi.

Şi ca ultimă chestie, o să-ţi spun că da, într-adevăr, cele mai bune partide de care am avut parte aveau în jur de treizeci de ani. Poate e doar o coincidenţă, pentru că orişicum au fost puţine. Nu ştiu de ce, nu-mi explic cum, dar de ăştia îmi amintesc mereu şi zic "ce bun era!". Şi deşi n-a fost niciodată vorba de mai mult decât sex – eu n-am crezut niciodată că vreunul dintre ei ar fi interesaţi de mai mult, şi poate nici ei n-au crezut că eu aş fi – a fost totuşi ceva mai mult decât sex. Era un fel de prietenie cu "beneficii", presupun. Nu, n-am mers la film sau la cafele sau mai ştiu eu la ce. Dar era ca şi cum m-aş vizita cu un amic oarecum intim; plus sexul.

Dar discuţia rămâne deschisă. Am cam tras-o în două direcţii, dar aşa sunt eu: mereu pe două cărări, fir-ar să fie.

Categorii: Română · Sex and the City · Virtual
Tagged: , , , , , ,

Our way… my way…

ianuarie 5, 2008 · 4 Comentarii

Okay, poate mai degrabă "my way". Sâmbăta seara este un moment ideal pentru filofzofat, mai ales că n-am mai ieşit din casă de vreo două zile, şi nici nu mă gândesc să ies prea curând; poate când n-o să mai am ce mânca – dar frigiderul e plin! Şi mi-am făcut şi provizii de ţigări – I should be all right.

Aşa că mă gândeam. Cum ne întâlnim, cum ne placem, cum ne "combinăm" (ce urăsc cuvântul ăsta – da’ nu-mi vine altul mai potrivit). Din proprie experienţă – şi, mind you, nu este extrem de vastă, dar extrem de relevantă – parcă se întâmplă cam aşa.

Ne întâlnim pe cine ştie unde – de obicei pe net. În fine, treaba asta cu netul mi se pare foarte ingrată, şi foarte non-naturală, dar nu prea ai ce-i face. Lumea spune că în general întâlnirile pe net nu prea au sorţi de izbândă, pentru că toată lumea minte. Okay, recunosc că se poate să fi minţit şi eu de vreo câteva ori – mai ales atunci când nu aveam nici o intenţie serioasă: anume altceva decât eventual un sex, sau nici măcar atât. Bon. Ce mi-am dat eu seama e că de fapt lumea (cel puţin pe plaiurile noastre) nu minte în profile. În fine, s-ar putea să mai înflorească puţin, da’ nu chestii absolut discrepante – vorbesc despre lumea normală la cap (cât de cât). Orişicum este totuşi un mod foarte artificial, care sare peste multe interacţiuni sociale peste care nu ar trebui să se sară. Cu toate astea, poţi la fel de bine să te cunoşti prin cluburi (de exemplu), şi să fie acelaşi fiasco (that happened too).

După asta ar trebui să urmeze întâlnirea, unde probabil ar trebui să ne cunoaştem cât de cât, nu? De multe ori toate întâlnirile astea se soldează şi cu… păi, sex, ce altceva? Speaking from personal experience. Deci ai la dispoziţie câteva ore ca să vezi cât îţi place sau nu persoana de lângă tine. Şi încotro se îndreaptă discuţiile. Ei, aici, de exemplu, eu am o mare problemă. Conversaţiile care nu "pornesc" sunt un mare deal-breaker. Eu sunt în general destul de vorbăreţ – mă apuc să vorbesc despre tot felul de chestii: când am fost acolo, când am fost dincolo, când am văzut nu ştiu ce sau am făcut nu ştiu ce. De multe ori însă oamenii nu vorbesc, sau nu ştiu ce să spună, sau se simt stânjeniţi. De câteva ori am încercat să vorbesc mai puţin (greu, dar se poate, ce credeai?) – needless to say că a fost un fiasco şi mai mare (are we at a God damned funeral?!?). Deci nu am eu o problemă, ci ei.

Si să zicem că totul merge bine (yeah, that happened too). Până la urmă ajungem şi la after-date. Ori ţi-a plăcut (de respectivul) ori nu. Păi dacă nu ţi-a plăcut, poate totuşi o să-ţi placă în pat – merită încercat, nu? Adică… dacă era absolut respingător presupun că nu te mai întâlneai cu el. Dacă oricum ţi-a plăcut, de ce să nu mergem până la capăt? It’s, like, one of my biggest problems. Dacă oricum întâlnirea a fost un fiasco şi n-am nici o intenţie să mergem mai departe, măcar să nu fie chiar o seară ratată de tot, nu? Şi dacă a fost bine, păi atunci hai să fie şi mai bine.

Okay… now I’m getting to the point. Prima întrebare. Când o facem? De obicei răspunsul e: "imediat", "cât mai repede". E bine aşa? Să zicem că ţi-a plăcut respectivul, şi că ai vrea să vezi ce iese. Ne auto-sabotăm sărind imediat în pat? E clar că dacă ne placem vrem s-o şi facem, şi ştim cu toţii că la bărbaţi sexul e o chestie mult mai frivolă. În lumea de azi se denaturează oarecum relaţiile şi interacţiunile dintre oameni, dar pe de altă parte toată lumea trâmbiţează "puterea iubrii" (e între ghilimele, mi se pare cam melodramatic, da’ hai). Şi după sex, dacă unul dintre noi doar asta a vrut, evident celălalt va fi destul de frustrat; and believe you me, am fost pe ambele părţi ale baricadei – de fapt nici una dintre ipostaze nu e taman confortabilă.

Pe de altă parte, să presupunem că "totul merge bine". Şi o mai facem din nou, încă o dată şi încă o dată. Ne mai întâlnim, etc, toate bune şi frumoase. Poate că o facem de fiecare dată. Aici e al doilea punct, a doua întrebare. Ce e asta?

Hai să nu pornim cu idei preconcepute. Nu pleci de la ideea că vrei neapărat un partener. Doar că ne cunoaştem, poate din întâmplare, şi din întâmplare ne placem. Ne mai întâlnim de câteva ori… o mai facem de câteva ori, şi etc. Unde suntem? Cu siguranţă nu poţi să spui că asta e un cuplu, nu? Doar pentru că ne-am văzut şi ne-am tras-o de câteva ori. Poate că suntem fuck-buddies sau ceva de genul. Nu poţi să spui că te-ai îndrăgostit (decât dacă eşti extrem de frivol) de unu’ pe care abia l-ai cunoscut.

Sunt total împotriva conceptului de "hai să ne definim relaţia". Relaţiile dintre oameni nu sunt realţii matematice. Tot ce ţine de realţiile tale cu ceilalţi oameni este în aceeaşi măsură şi ştiinţă şi artă. Trebuie să ştii cum să te porţi cu ei fără să-i superi, sau să-i faci să simtă prost, da’ asta e în acelaşi timp şi o artă. Revenind la definitul relaţiilor – deci definiţiile n-au nici un loc aici. Întotdeauna am fost de principiul să lăsăm "universul" să lucreze – ăsta are un mecanism al lui, numai că nimeni nu are manualul de instrucţiuni.

Bon. Care vasăzică. Our way (şi prin incluziune my way) este că ne cunoaştem, ne plăcem, ne-o tragem şi mergem mai departe; sau nu. Normal că chestia asta ţine de fiecare – dar eu zic că asta e o tendinţă generală, şi chiar sunt curios am dreptate sau nu. Şi să nu te apuci să-mi povesteşti despre o dată (una singură) când ai procedat altfel – contează cum faci de obicei. Sunt foarte curios ce aveţi de spus. Sexul ne apropie sau ne depărtează (parcă am mai vorbit despre asta)? E bună tehnica asta cu "shoot first and ask questions later"? Şi, ajungând la subiectul de azi… Când devenim din "tu" şi "eu", "noi"? E mai degrabă un proces, nu cred că se întâmplă dintr-o dată, dar orişicum. În lumea noastră, aici şi acum, ce "face" un cuplu? Dacă tot suntem în temă… Când spui că te-ai îndrăgostit? Cum ştii dacă e reciproc? Şi cine o spune primul (ha! în nici un caz eu! kidding)? Merge totul de la sine, sau mai trebuie împins de la spate câteodată? Speaking from personal experience: uneori merge ca pe şine, şi e superb; dar de cele mai multe ori nu prea e chiar aşa. Cum "ajuţi" lucrurile să se aşeze şi, mai ales, când merită să faci treaba asta?

Categorii: Inner journey · Română · Sex and the City
Tagged: , , , , ,

Ultima…

decembrie 22, 2007 · Scrieti un comentariu

Încep să urăsc oraşul ăsta. Este un morman de decrepitudine şi de ciudăţenii. Dar în fine… sunt totuşi atâtea locuri frumoase… numai că nu le descoperă nimeni. În perioada sărbătorilor că mă enervează cel mai mult e lumea. „Please, God, make everyone die”; sau măcar să doarmă şi să nu se mai trezească decât după anul nou. I-a apucat pe toţi febra cumpărăturilor, de parcă or să mănânce în câteva zile cât n-au mâncat tot anul. Şi plus de asta, fix în perioada când chipurile ar trebui să fie mai buni şi mai îngăduitori, parcă sunt şi mai răi şi mai nerozi.

E încă întuneric afară. Nu mai ştiu cât e ceasul, şi nici nu prea mă interesează. Zilele astea timpul stă în loc. Nu văd decât luminile maşinii care aleargă grăbită spre destinaţia ei. Drumul pare o pătură lată şi dreaptă, şi neagră, pe care totul alunecă cu viteza luminii.

De fiecare dată când plec din oraş, parcă toate grijile şi toate relele dispar; parcă timpul se opreşte în loc. Pare că totul are o rezolvare. Bine, la o adică nu e nimic în neregulă – şi totuşi. Abia aştept să ajung. Locul ăsta a avut întotdeauna o semnificaţie particulară. Şi e ciudat că pe cât mi-am dorit să plec de acolo, pe atâta acum mi-ar fi greu să mă despart definitiv.

E punctul zero. Izvorul echilibrului. Căsuţa „0”. Aici pot oricând să mă întorc şi să o iau de la capăt.

Qu tot nu-mi răspunde la telefon. Poate de asta simt nevoia să „o iau de la capăt”. Cu el probabil e cam târziu pentru asta. În cele din urmă am renunţat să-l mai sun. La o adică, dacă trebuie să se întoarcă, se va întoarce singur. Mai devreme sau mai târziu va trebui să rezolvăm şi buba asta. Pe mine cel puţin, mă leagă de el nişte chestii peste care nu pot să trec cu uşurinţă.

Dar toate astea tac acum. Şi toate eşecurile se estompează miraculos aici. Doar aici. Casa se animă, ca în fiecare an. Şi ca în fiecare an, eu îmi urmez rutina. Îmi fumez ţigara pe terasă, vizitez grădinile, îmi văd animalele. Nu mă văd cu nimeni, decât dacă trebuie. În schimb, mă văd foarte des cu mine. Mă aşez la pian şi cânt. Am cam ruginit şi eu, şi bătrânul instrument. Totuşi aşa disonant cum e, îmi pune ordine în gânduri. Citesc. Aproape toată ziua. Poate e un mecanism de descărcare – toate astea pun ordine în univers din nou. Sau poate e doar momentul ăsta al Crăciunului, când toate se pun cap la cap şi se liniştesc.

Şi totul e bine. Şi toate or să treacă. Chiar şi Qu va trece – poate cea mai mare greşeală a mea; şi totuşi, singura pe care aş repeta-o, poate chiar la nesfârşit…

La anul voi privi înainte…

Categorii: Inner journey · Română · Sex and the City
Tagged: , , ,